petale de trandafiri

Cuvântul autorului (continuarea povestirii Prefață)

2011-11-20T02:50:00.000-08:00

Am fost dintotdeauna un om închis în propria găoace. Nu mi-am făcut niciodată prieteni. Doar cunoștinte. E adevărat: cu Nicu era altă treabă. Dar el nu-mi era prieten și nici nu se afirma ca atare. Venea la mine, cred, din curiozitate. Îi păream la început un fel de geniu neînțeles, care scrie doar după miezul nopții la lumina lumânării și a lunii. Când m-a vizitat prima dată acasă, a fost foarte dezamăgit să afle că am cuptor cu microunde, mașină de spălat vase și chiar televizor. Dar, cu adevărat revoltat a fost de abia atunci când i-am spus că dacă scriu vreodată noaptea (ceea ce fac foarte rar) folosesc lumină electrică. După întrevederea aceasta, mult timp nu m-a mai vizitat. Cred că-i spulberasem vreun vis.
A doua oară când m-am întâlnit cu Nicu a fost în fața unui chioșc de ziare. Ca de obicei, nu avea mărunțiș la el (nu-l cunoșteam încă atunci, însă aveam să aflu că-i stă în fire). I-am împrumutat banii, am schimbat vreo două vorbe despre vreme în timp ce unul se uita concentrat la mașinile bară la bară de pe stradă, iar altul (eu) analiza modul în care vânzătoarea își scuipa semințele, apoi ne-am despărțit ca doi străini. N-aș putea spune că eram mai mult de atât. Cert e că peste două zile a început să mă viziteze din nou. Și azi mă întreb dacă nu cumva încerca cu fiecare vizită să-și plătească ziarul.

Nicu nu făcea altceva decât să sporovăiască despre orice subiect de pe lume: literatură, politică, dezastre, evenimente mondene. Îți făcea adevărate teorii despre cum ar fi trebuit să evolueze științele sau de ce s-au înmulțiit atât de mult scriitorii. Îmi părea câteodată că nu vorbește despre scriitori în general, ci despre mine, că mă atacă frontal, că vrea să vadă cum reacționez. În acele momente îl atacam și eu în subiectul care-i provoca o neasemuită neplăcere atunci când îi pomeneam de el: viața sa. Cu aceasta îl închideam. Într-o zi, însă, m-a întrebat: „Dacă îți povestesc, o să scrii un roman?”. Am rămas înmărmurit. Ce dorea de fapt tânărul din fața mea? Să-i scriu povestea? Nicu a plecat ochii în jos și a adăugat: „Adevărul e că nu mă cheamă Nicu. Așa aș dori să se numească personajul meu.”

Aflasem povestea lui Nicu. Nu era atât de extraordinară pe cât mă așteptam. Poate un pic romanțioasă. Mă decisesem să-i fac plăcerea, să o scriu. O începusem chiar a doua zi și-i arătam manuscrisul, iar el era în culmea fericirii. Faptul că ochii îi străluceau de fiecare dată când terminam un capitol și începeam altul mă ambiționa să scriu în continuare. Era un sentiment straniu care mă împingea tot înainte, simțeam o satisfacție neînțeleasă. Totuși, starea de bine nu a durat prea mult. Nicu a trebuit să se mute în altă țară, din cauza serviciului, și, oricâte promisiuni ne-am făcut, știam că aici se termină totul. Singura disperare a acestui om era romanul nefinalizat. I-am jurat solemn că îl voi scrie. Nicu a plecat fericit.

Nu ar mai conta în ce împrejurări a murit, dar băiatul acesta m-a părăsit înainte să-mi țin jurământul. De-ar fi fost să spun adevărul în roman, ar fi trebuit să admit că există încă un personaj, un trădător, care nu a fost în stare să-și țină o amărâtă de promisiune și m-ar fi durut prea tare să recunosc. Așa că am fost nevoit să creez un alt Nicu, unul care să-i semene, dar care să nu moară, ci să îmbătrânească pe la pagina 200 și ceva.

Apoi, am observat că propriul meu personaj s-a revoltat împotriva mea: l-a deprimat faptul că l-am obligat să trăiască o altă viață ca, mai apoi, să-l îmbătrânesc. A vrut să se sinucidă, să moară de frig, privind un oarecare răsărit. Mi-a venit să plâng, gândindu-mă la Nicu cel care murise înainte să-i termin romanul. Mi-a venit să plâng cu atât mai mult cu cât îmi dădeam seama că nici el nu ar fi vrut să-mbătrânească. Poate că ar fi fost mai bine să mă opresc atunci, la paragraful în care el pleca. Am pierdut momentul oportun și acum trebuia să-l las să moară din nou. I-am promis personajului meu că distrug romanul, că păstrez doar o prefață, prefața lui. Așa am făcut. Cu o singură adăugire. Am simțit nevoia să-mi spun și eu cuvântul...

A patra povestire din vol. 5 Amprente Literare

Prefață

2011-11-19T05:11:00.000-08:00

Nu-mi plac poveștile. Și regret. Nu știu exact ce, dar regret. E al naibii de rău să regreți ceva în viață fie că e vorba de ziua de ieri, fie, poate, de cea de mâine. Nu știu cu ce să-ncep: de ce nu-mi plac poveștile sau de ce regret? Oricum ar fi, explicația se va întoarce împotrivă-mi devenind o poveste. Și doar am spus că nu-mi plac poveștile. Și știți de ce? Fiindcă eu sunt mereu un personaj. Nu oricare personaj. Personajul pozitiv. Eroul. Cred că asta regret cel mai mult în viață.

Pe mine nu mă întreabă nimeni ce fac, cum mă simt, de ce sunt revoltat. Nu mi-a dat ocazia să spun NU. Pur și simplu m-a decupat cu foarfecele, m-a pus la rândul unu al romanului, mi-a dat și un nume și a zis: „Dă-i bătăi!”. Cum cine? Păpușarul. M-a trimis din actul I pe scenă și doar știe că am trac când sunt primul. De ce trebuie să înceapă povestea cu eroul? E normal că m-am emoționat, m-am fâstâcit, m-am făcut de râs, am trecut prin momente penibile cam prima jumătate din poveste. Ei, măcar mi s-a găsit o scuză. Că sunt „neinițiat”, că nu am „experiență”. Că trebuie să „trec prin viață”. De parc-ar încăpea viața în 300 de pagini.

Numele pe care mi l-a dat este Nicu. E adevărat, mă mai alintă Nicușor. La început îmi plăcea. Era o vreme când credeam că autorul ține la mine. Cu timpul am observat că el vorbea despre o altă personalitate și o altă viață decât ale mele. Îmi dăduse numele altcuiva. Un altul de care-și aducea aminte. Singurul paragraf în care-i semănam era: „Independent de-a dreptul. Nicu nu era un om căruia îi puteai impune ceva. Făcea ce voia. Îi plăcea să se creioneze singur.” Ce-mi mai plăcea formula asta: „să se creioneze singur”. Muream după ea. Mă întrista doar faptul că autorul folosea prea des cuvântul „om”. Eu știu că nu sunt un om. Deci se gândește la altcineva.

Pe la pagina 140 și ceva m-a căsătorit cu o fată, Magda. Iar peste vreo 50 de pagini mă îndrăgosteam de alta. Mereu m-am întrebat de ce a trebuit să mă căsătorească înainte să decid eu. Am încercat să-i explic că eu sunt eroul. Că trebuie să trăiesc un „happy-end”. Dar păpușarul a fost de neclintit în hotărârea lui: eroii pot avea și finaluri triste. Am fost atât de nenorocit încât m-am resemnat și, treptat, mi-am pierdut interesul pentru ambele fete. A mai zburat vântul câteva file și am aflat că mi se pregătise o surpriză: puteam să rămân cu cine voiam. Însă, cum mi se tăiase orice poftă de a alege, s-a decis dinainte alături de cine voi îmbătrâni.

Mi s-a părut trist că trebuie să îmbătrânesc, să mi se albească părul și să-mi apară riduri, să tremur din toate încheieturile, să nu-mi mai aduc aminte niște lucruri. Să mă uit prea mult pe fereastră, căutând cu disperarea ochilor ceea ce normal ar trebui să caut înăuntru: mai exact cele 287 de file trecute din viața mea. Bineînțeles că autorul se va fi oprit la un moment oportun. Totuși nu mă pot gândi decât la o imagine dezolantă. Poate că nu mi s-ar părea atât de dureros dacă nu mi-ar aminti fiecare cititor la sfârșitul cărții că trebuie să îmbătrânesc, că acesta e cursul firesc chiar dacă s-a închis cartea.

Uite de asta nu-mi plac mie poveștile și regret din tot sufletul că sunt obligat să fiu erou într-una. Când mâna dreaptă a autorului a terminat de scris și a încheiat manuscrisul cu numele meu, i-am reținut pixul pe foaie. Am momit mâna dreaptă și am rugat-o să-mi îndeplinească o dorință: să mă lase la sfârșit să plec la munte în mijlocul unei ierni aprige. Acolo, să mă lase să mor așa cum mi-am dorit întotdeauna: fără durere. Să privesc răsăritul, nu apusul. Și să adorm privindu-l. Inițial, nu voia să o facă. Dar mi-am revărsat toate frustrările adunate împotriva poveștilor autorului și acesta mi-a promis ceva în schimbul vieții mele: dacă renunț la moarte, va renunța la carte. Va păstra doar o prefață.

A treia povestire din vol. 5 Amprente Literare.

Drama râsului forțat

2011-11-19T05:01:00.000-08:00

Afară era o căldură infernală. Câinii-și căutau adăpost la umbra copacilor. Cu toate acestea, oamenii se mai plimbau încă. Nu venise „ora”, își ziceau. „Ora” era limita la care te mai puteai expune la soare: 11 ziua. După ea, exista pericolul radiațiilor solare puternice. Cel puțin așa spunea domnișoara aceea roșcată de la televizor. Chiar dacă oamenii mai uitau să respecte limita impusă, vorbeau continuu de ea, făcând căldura să pară și mai enervantă.

Îmi târâiam picioarele, sugestiv, pe o asemenea vreme, simțind picurii de transpirație care-mi gâdilau gâtul și spatele. Era o senzație neplăcută, sâcâitoare. Blestemam momentul în care mama, trezindu-mă din reverie, m-a obligat să mă ridic din canapeaua în care stăteam tolănită la răcoare și să înfrunt canicula de afară. Trebuia să mă duc la farmacie după niște medicamente, iar aceasta implica și unu-doi kilometri de parcurs pe jos.

Dacă aș fi găsit o bancă pe care să stau, m-aș fi oprit. Dar nu am găsit. Corpul meu se mișca automat, ca la armată: stâng-drept, stâng-drept. Mă gândeam undeva, departe, probabil la nimicuri, când mă opresc brusc. Cineva mă strigase din spate. M-am întors instantaneu și m-am trezit cu un tânăr în fața mea, mai înalt decât mine, cu ochi căprui, triști, păr șaten, câțiva pistrui pe față și un zâmbet pierdut parcă dintr-un film.
- A trecut atâta timp de când nu ne-am mai văzut, mi-a zis, accentuându-și surâsul. Ce faci?
Întrebarea a rămas undeva, suspendată în aer, fără niciun răspuns. Mă uitam la ochii lui triști, exclamând în fine:
- Dane! Tu ești?

- Chiar eu. Și, de parcă ar fi înțeles din mirarea mea o întrebare pe buzele mute, a continuat: Am venit acasă doar pentru vreo patru săptămâni, pe urmă plec din nou în Italia. Stau acolo cu mama. Mi-am găsit de lucru. Câștigăm destul cât să ne întreținem. Țara e frumoasă. Păcat că și acolo e zăpușeală mai tot timpul. Noi avem noroc, stăm lângă mare. E briză.
Apoi, după cuvântul „briză”, a tăcut înfiorat. Tocmai bătea vântul. Mă întrebam cum să sparg tăcerea stânjenitoare care se lăsase, când el a zis, parcă rușinat sau poate vinovat: „Totul e bine”. Glasul nu-i confirma cuvintele, totuși am încercat să-i zâmbesc cald. Pe urmă, am vorbit de tot felul de nimicuri: despre vremea de afară, despre amintiri, despre zilele când eram colegi. Am avut pe tot parcursul discuției impulsul de a-l lua în brațe. Cred că și el. Însă, niciunul nu a încercat să o facă, probabil din același simțământ de teamă. Nu voiam să fiu înțeleasă greșit. Nu am fost niciodată apropiată de Dan, ba chiar îl desconsideram când eram colegi. Și acum, deși știam că nu s-au schimbat prea multe în comportamentul lui, se trezise în mine sentimentul de compasiune față de semeni. Simțeam nevoia să-i alin durerea din ultimii ani. Eram, din păcate, conștientă că așa ceva era imposibil.

A trebuit să ne despărțim. Farmacia se închidea sâmbăta la ora 13. Nu știu sigur dacă am cumpărat medicamentele de care avea mama nevoie, dar restul zilei m-am gândit doar la râsul lui Dan când era copil, când eram în clasa a VI-a și toți îl strigam „Dănuț”. Bineînțeles că mințise când spusese „Totul e bine”. Ce e „bine” în viața unui copil care la 14 ani se privește în oglindă cu regretul unui om dezamăgit de faptul că nu crede „într-o altă viață mai bună”?

„Jumapel no.1” era Dănuț. „Jumapel no.2” era Bobi, colegul lui de bancă. Dădusem test la franceză și trebuia să completăm cu numele nostru la NOM. Dănuț nu știa, însă, o boabă de franceză. De fapt, nu știa nimic la nicio materie. El nu avea timp să învețe. Umbla cu „gașca, iar „gașca” lui era una dubioasă. Încercase să scrie „Je m’appelle”. Colegul lui copiase după el. Au luat amândoi nota trei. La început intimidat, Dănuț a tăcut posomorât. Apoi, văzând că cei din clasă râdeau de prostia lui, s-a simțit mândru și a pretins că a făcut dinadins o farsă profesoarei. La urma urmei, „farsele” erau specialitatea lui.

Mă întrebam câteodată de ce face aceste lucruri, așa cum mă întrebam de ce fumează de la 11 ani. De ce răspunde profesorilor și de ce sparge geamuri? De ce-i face plăcere să fie scos la careu, dat exemplu negativ și, mai ales, de ce râdea forțat, oricând, în orice împrejurare, când mai degrabă (îmi dădeam eu seama) ar fi vrut să plângă?

Adevărul e că vina era a noastră. A colegilor lui. A mea. Inclusiv a mea. Asta mă călca pe nervi. Nu voiam să recunosc că era și vina mea. Noi nu-l acceptam pe Dănuț în niciun grup, nu ne sinchiseam să-l aducem pe calea cea bună, râdeam de fiecare dată când făcea o trăznaie, încurajându-l să facă altele, iar apoi îl judecam ca pe un condamnat. Lui nu-i păsa de pedepse. Era de ajuns dacă ne făcea să râdă. De abia acum realizez că totul izvora din dorința de a fi pe placul nostru. Își dorea să-l iubim, fiindcă acasă nu era nimeni ca să o facă. Tatăl lui plecase în Turcia, despărțindu-se de maică-sa care, lucrând la rândul ei în Italia, îl lăsase în grija unei bunici prea fragile și deloc impunătoare.

Dănuț chiulea. Chiulea mult. Atât de mult, încât, obișnuindu-ne să nu-l mai vedem prin preajmă, ne-am resemnat poate prea ușor și prea repede că se lăsase de școală. Când îl vedeam că se plimbă cu bicicleta, nepăsător, ridicam din umeri și, egoiști, ne întorceam la viețile noastre. Nu ne păsa de Dan nici cât negru sub unghie. Unii chiar îl considerau norocos că nu mai vine la școală. Acum, când mi-am adus aminte, mi-aș dori să fi fost altfel, vreo eroină din filme, singura căreia i-ar fi păsat. Dar am fost, din păcate, la fel de preocupată într-un mod exclusiv egoist doar de viața mea.

Cred că știu de ce am simțit azi nevoia să-l îmbrățișez pe Dănuț. A surâs (chiar dacă nu a râs) la fel de forțat ca atunci. Am sentimentul că văzându-mă, vorbindu-mi, îi venea mai degrabă să-și plângă pe umărul cuiva copilăria amarnică pe care a avut-o, decât să surâdă. Iar eu, dintr-un reflex de vinovăție venit prea târziu, l-am lăsat să plece.

***
Au trecut doi ani de când nu l-am mai văzut pe Dan. Doi ani de când nu știu ce e cu viața lui, dacă mai e prin Italia, ce face. Mi-aș dori să-l întâlnesc pe stradă, să mă mintă că „Totul e bine”, să-l strâng în brațe ca pe un adevărat fost coleg. Deși mă întreb dacă aș fi în stare chiar să fac aceste lucruri. Dar cred că cel mai mult mi-aș dori să-l văd râzând din inimă.

A doua povestire din vol. 5 Amprente Literare.

Amprente Literare volumul 5

2011-11-18T09:01:00.000-08:00

Tam tam tam tam...am deosebita plăcere să vă anunț că de ziua mea cel mai frumos cadou a fost apariția în volumul 5 al Amprentelor Literare. Voi publica pe blog povestirile, pe rând. Lectură plăcută, dragii mei!

Povestea nr. 1 : PARIU PE O PICĂTURĂ DE PLOAIE

S-a întunecat cerul. Și când te gândești ce soare a fost zilele trecute. Nori de plumb, grei, sfidători – semn de ploaie. Totuși întârzie. Întârzie să plouă. Cerul e monoton azi. Ochii obosesc de atâta gri. Privirea coboară la colț de stradă. Pe drum e prea mare forfotă, prea multă agitație. Nu se aud tocurile tocite ale pantofilor care se izbesc de cimentul învechit. Nu poți fi atent la cel de lângă tine. Ești în mulțime, ești printre mii de oameni care au uitat să-și mai piardă timpul. Nimănui nu-i pasă cine ești. Poate doar unui hoț de buzunare.

Un bătrân îmbrăcat în niște haine jerpelite stă la colț de stradă. Nu și-a lăsat nici barbă, nici mustață, ceea ce ar putea să-i mire pe trecători dacă ar avea timp să-l studieze. În contrast cu hainele-i degradate, chipul brăzdat de riduri păstrează un aer demn ce nu intră în conflict cu zâmbetul ironic și greu de tristețe din colțul gurii. Puținii oameni care se opresc lângă el sunt derutați. Nu știu dacă să-l ia drept un cerșetor sau un om excentric. Dacă aruncă bani, el îi strânge sârguincios. Dacă nu, nu. Nu l-au văzut niciodată cu mâna întinsă sau rostind umilit fraza: „Fie-vă milă, iar Domnul vă va răsplăti!”

Câteodată vorbește cu o femeie tânără. Dar nimeni nu știe ce. De fapt, pe nimeni nu interesează. Oamenii nu au timp nici să-l asculte, nici să-i ofere ceva, iar aceia care au, nu au timp să-l privească. Într-adevăr, ei nu au timpul, nu îl dețin fiindcă nu l-au creat. Nu-l pot pipăi așa cum nu-l pot închide într-o clepsidră. Dar au putința de a-l organiza. Totuși, cum poți organiza ceea ce nu ai?
- De ce zâmbești? Întrebă femeia, apropiindu-se de el.
- Mă gândeam, răspunse bătrânul, în timp ce femeia îi turna în poală monedele câștigate pe ziua de azi. Începu să le numere. După ce termină le împărți în câteva grămăjoare și, în timp ce desena cu un băț diferite litere pe lângă monede, adăugă:
- Ai câștigat bine pe azi.
- Nu eu, ci copiii. E ciudat cum oamenii ne judecă pe noi adulții, iar la copii se opresc întotdeauna să le dea câte ceva. Se gândesc probabil că noi putem munci, iar ei sunt prinși la mijloc. Chiar dacă...
- Chiar dacă?
- Ei ne compătimesc copiii, dar îi consideră tot de-ai noștri, irecuperabili. Nu sunt capabili să-i iubească. Am mereu aceeași senzație: că ei nu suferă pentru noi, ci pentru ei înșiși. Poate crezi că-s nebună, dar eu așa simt. Ei nu se uită niciodată la copii, ei privesc altceva printr-înșii.
- Când te uiți la un copil al străzii ce poți privi decât un copil al străzii?

Aici femeia tăcu. Nu știa să explice ce simte. Cum să-i demonstreze bătrânului că avea dreptate? Indiferent de ce ar fi spus, nu ar fi crezut-o. Avea nevoie de un termen filosofic, complicat, care să-l ia prin surprindere și să-l uimească. Dar nu-l avea la îndemână. Se simțea nefericită că nu a putut învăța cum să-și demonstreze gândurile. Nici bătrânul nu avea decât câteva clase, totuși știa mai multe. La urma urmei cine știe pe unde o fi umblat în tinerețile sale? Doar de câțiva ani se află aici, în acest oraș. Timp de un an nu a vorbit cu niciun alt frate al străzii. În schimb, toți îl priveau cu respect. Simțeau ceva straniu și nedeslușit în legătura cu ființa lui. Cu ea era altceva. Se întâmplase un lucru care-i apropiase. Într-o zi o descoperise ascunsă în spatele unui bloc, scrijelind cu mâna în pământ litere. Dar nu asta îl uimi pe el mai tare, ci faptul că nu a fugit când și-a dat seama că a fost descoperită, ba chiar l-a înfruntat pe bătrân. De atunci au început să vorbească.
- Chiar dacă ar fi așa cum spui tu, rupse într-un final bătrânul tăcerea, oricum nu ar trebui să te intereseze. Aici e vorba doar de o afacere.
- O afacere?
- Întocmai. Una dintre fericiri vorbea despre milostenie. Noi am auzit de ea și am folosit-o în favoarea noastră. Nu-i nimic rău în asta. E o afacere din care trăim. Cine ne-a lăsat-o moștenire a știut că avem nevoie de ea.
- Greșești! Într-o afacere ambele părți trebuie să aibă profit. Aici doar noi avem.
- Nu neapărat. Oamenii se așteaptă să fie despăgubiți în cer.
- Păi, în cazul în care ai avea dreptate, atunci toată tevatura cu bunătatea, cu iubirea semenilor nu e altceva decât...
- Troc de suflete, nu crezi?
- Nu înțeleg.
- Nici nu trebuie. Fiecare se ghidează după propriile interese. Însă e greu să admiți. Fiecare își urmează drumul. Doar Domnul știe unde e capătul.
- Nu te pot înțelege, răspunse femeia deznădăjduită. Vorbești ca un eretic și-ți închei erezia pomenindu-l pe Domnul. Ce e El pentru tine?

- El? N-aș putea spune. Am întâlnit odată o țigancă frumoasă care vroia să mă ademenească la ea în șatră. A zis că vrea să-mi ghicească. Dar n-a mai apucat să o facă fiindcă pe drum m-am oprit să beau apă dintr-un pârâu. Pe malul celălalt era un om care le vorbea unor tineri despre Dumnezeu. După ce și-a încheiat discursul, a întrebat: „Cine are curaj să spună ce crede despre El și să dea un exemplu?” Mai multe mâini s-au ridicat. Un tânăr mai plăpând a fost ales să țină cuvântarea. El a spus: „Duceți-vă la o persoană și spuneți-i că vreți să vindeți un inel prețios. Dacă el e de acord, ați pus bazele unei afaceri. Pe urmă trebuie să stabiliți condițiile. Dacă nu le respectă, afacerea cade. El vrea să ne dea cerul, noi suntem de acord. Ne-a dat niște legi, premisele afacerii, și ne lasă să decidem. Indiferent de ce am alege, afacerea nu cade. Noi îl câștigăm pe El și El pe noi. Echitabil, nu?”

Am cunoscut odată o persoană care spunea că nu crede că Domnul e o ființă umană așa cum L-au desenat cei mai mulți, ci mai degrabă o forță universală din care decurg toate. De fapt, fiecare nu are decât să creadă ce vrea despre cum arată El. Pe mine nu are de ce să mă afecteze.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare. Nu mi-ai spus ce crezi tu.
- Cred că... în curând va ploua. Hai să punem pariu pe o picătură de ploaie.
- Îți arde de glume?
- Nu chiar. Pentru mine e de ajuns să privesc în jurul meu și să admir. Nu trebuie să-mi dovedesc sau să dovedesc cuiva ce este Dumnezeu. E de ajuns cum mă deprimă oamenii care nu au timp să-și piardă timpul. Le lipsește exercițiul de admirație. Ar trebui să se oprească uneori să privească prima picătură de ploaie și să parieze că va ploua, apoi să aștepte să vadă dacă au dreptate.
- Nu au niciun motiv să aștepte. E normal să plouă cu așa nori.
- Mă uit la nori și îmi dau seama că ai dreptate. Dar uneori mă întreb dacă toate lucrurile evidente nu sunt cumva înafara discuției noastre.

Scrisoare de la Csibi Barna

2011-11-09T09:30:00.000-08:00

Salutări de la Abrud- de Csibi Barna

„- Draghe mama, se ştii că io estem bine, lucrez aicea la Abrud, la Ţara Moţilor, nu la Ţara Secuiasche. Sunt sanatos, numai un ochi vinet am la mine, albastru, che am chezut pe scara de la birou. Es am şi nişte dungi pe gât, m-a strâns de la cravata. Şi mai am o mina în gips, che mi-am prins-o la uşa de la casa unde stau, care nu are geamuri.

În rest e bine.

Motzii e buni cu mine, invatza la io romaneşte. Am invaţat imnul la ei „Treiasche duhul lui Iancu”. L-am invaţat pe tot. Greu. Foarte greu. Mi-au spus colegii de birou să ştiu la imn pe de rost şi noaptea ca pe Tatăl nostru. Nu ştiu cine e tatăl la ei, dar am inveţat la imn tot. O se îl chint şi la ţie chind ajung acase la Harghita…Dache mai ajung…

Am inveţat şi alt chintec, e obligatoriu dimineaţa aicea la ei, „Iancule mare”. Plecut la mine se chintem cu toţii la masa, chind bem palinka. Mult palinka bem noi. De prune. Şi io şi ei. Şi chintem şi inveţem romaneşte. Ei pe mine, mai ales.

Place la mine la Abrud.

Mai ales che de trei zile poci minca mai bine. Che nu mai am doi dinţi. I-am pierdut undeva. Chind am chezut pe scaun de la birou. Birou mic. Am martori, che mai ierau acolo Nelu, Avram, Todor, Mihai, Radu şi popa din Abrud. Care a citit din Biblia şi avea şi o luminare. Che era intuneric. Popa nu o dat. Nu, iel nu. Iel spunea la ei „nu la fatza che se vede, la oase”. Es am luat apoi scaunul in dintzi. Şi Toma era la birou şi avea un furciu la iel. Simpaticus ember. Ascuţit furciu. Il plimba pe la ochii la mine.

Bun popa asta cu io. Citit Biblia pentru mine. Chind am deschis ochii o zis che nu mai trebe la luminare. Dar nu o arunche, che cine ştie.

Draghe mama, in rest e bine.

M-am obişnuit aicea, cum zicea vecinul Onofrei, ca magarul. Nu ştiu al cui e magarul. „Apa, paie şi bataie”.

Mai am cinci luni şi jumetate şi vin acase, mama.
Repede trece.

Dupe ce am ieşit de la urgenţe a fost mai bine la mine. Nu dureau toate oasele. De la reumatism, zicea medicu. La munte e mai frig.
Treiasche Avram Iancu! (Aşe tre se strig de trei ori pe zi)
Avram Iancu prieten la mine e.

Pusilok, Csibi Barna”.

Nu-mi apartine textul...e primit via Email

Poze cu copii

2011-11-09T09:25:00.000-08:00

Copii care plang...

fiindca nu sunt majorari de salarii...

altii rezolva altfel treburile

Primita tot via Email.

Forta Bunicuta

2011-11-09T09:17:00.000-08:00

Care-i scuza ta sa nu faci gimnastica? A mea e ca nu am asa chilotei roz:)):))

Primita via Email.

Journey - Open Arms

2011-11-09T09:09:00.000-08:00

Din seria oldies but Goldies...melodii bune!

Lying beside you, here in the dark

Feeling your heart beat with mine
Softly you whisper, you're so sincere
How could our live be so blind

We sailed on together
We drifted apart
And here you are by my side

So now I come to you, with open arms
Nothing to hide, believe what I say
So here I am with open arms
Hoping you'll see what your love means to me
Open arms

Living without you, living alone
This empty house seems so cold
Wanting to hold you, wanting you near
How much I wanted you home

But now that you've come back
Turned night into day
I need you to stay.

John Michael Montgomery - I swear

2011-11-09T09:01:00.000-08:00

Din seria Oldies but Goldies

I see the questions in your eyes

I know what's weighing on your mind
That you can be sure I know my part
`Coz I'll stand beside you through the years
You'll only cry those happy tears
And though I make mistakes
I'll never break your heart

I swear
by the moon and the stars in the sky
I'll be there
I swear
like a shadow that's by your side
I'll be there

For better or worse, till death do us part
I'll love you with every beat of my heart
I swear

I'll give you everything I can
I'll build your dreams with these two hands
We'll hang some memories on the walls
And when there's silver in your hair
You won't have to ask if I still care
`Coz as time turns the page, my love won't age at all

I swear
by the moon and the stars in the sky
I'll be there
I swear
like the shadow that's by your side
I'll be there

For better or worse, till death do us part
I'll love you with every beat of my heart
I swear

I swear
by the moon and stars in the sky
I'll be there
I swear
like the shadow that's by your side
I'll be there

For better or worse, till death do us part
I'll love you with every beat of my heart
I swear, I swear

Aerosmith - I don't wanna miss a thing

2011-11-09T08:48:00.000-08:00

Din seria Oldies but Goldies

I could stay awake just to hear you breathing
Watch you smile while you are sleeping
While you're far away and dreaming
I could spend my life in this sweet surrender
I could stay lost in this moment, forever
Well, every moment spent with you
Is a moment I treasure

Don't wanna close my eyes
Don't wanna fall asleep
'Cause I'd miss you, babe
And I don't wanna miss a thing
'Cause even when I dream of you
The sweetest dream will never do
I'd still miss you, babe
And I don't wanna miss a thing

Lying close to you
Feeling your heart beating
And I'm wondering what you're dreaming
Wondering if it's me you're seeing
Then I kiss your eyes and thank God we're together
And I just wanna stay with you
In this moment forever, forever and ever

I don't wanna close my eyes
I don't wanna fall asleep
'Cause I'd miss you, babe
And I don't wanna miss a thing
'Cause even when I dream of you
The sweetest dream will never do
I'd still miss you, babe
And I don't wanna miss a thing

I don't wanna miss one smile
I don't wanna miss one kiss
Well, I just wanna be with you
Right here with you, just like this
I just wanna hold you close
Feel your heart so close to mine
And stay here in this moment
For all the rest of time

Don't wanna close my eyes
Don't wanna fall asleep
'Cause I'd miss you, babe
And I don't wanna miss a thing
'Cause even when I dream of you
The sweetest dream will never do
'Cause I'd still miss you, babe
And I don't wanna miss a thing

Ion Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”

2011-11-09T08:22:00.000-08:00

Un mic ajutor pentru cei care au de comentat citatul: „Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puțini suie, mulți coboară, unul macină la moară. Ș-apoi acel unul are și pâinea și cuțitul și taie de unde vre și cât îi place, tu te uiți și n-ai ce-i face. Vorba ceea: Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. Așe cu Harap-Alb și cu ai săi; poate-or izbuti să ieie fata împăratului Roș, poate nu, dar acum, deodată, ei se tot duc înainte și, mai la urmă, cum le-o fi norocul. Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați.”

Câteva idei pe care le puteți lua în considerare:
1 - spiritul ludic (ludic = jucăuș) al autorului, jocul de cuvinte și sensuri
2 - implicare afectivă a autorului în poveste prin folosirea pronumelui posesiv de persoana I „mie” și adresarea directă: „Ce-mi pasă (aparentul dezinteres față de acțiune)...vă rog să ascultați...tu te uiți”
3 - activarea funcției conative prin invitația făcută naratarului (cel care citește) „vă rog să ascultați”
4 - naratorul dă impresia de necreditabilitate - se preface că nu știe ce se va întâmpla mai departe „poate-or izbuti, poate nu...cum le-o fi norocul”
5 - element de modernitate la Creangă: motivul „lumii pe dos”

Așa a început cearta...

2011-11-06T09:52:00.000-08:00

... pentru doamnele cu simtul umorului ... si barbatii ... relaxati !

Asa a inceput cearta.
1. Urmaream in pat, linga nevasta-mea, "Vrei sa fii miliardar?"
M-am intors catre ea si am intrebat-o: "Vrei sa facem dragoste?
"Nu", mi-a raspuns ea.
"Asta e raspunsul tau final?", am intrebat-o.
De data asta nici nu m-a privit cind mi-a raspuns ca da.
Asa ca am spus: "Atunci as vrea sa sun o prietena"...
...si atunci a inceput cearta!

.....................

2.Nevasta-mea s-a dus la supermarket
Am rugat-o sa ia si-un bax de Tuborg, de 18 lei.
A cumparat in schimb o cutie de L'Oreal DermaGenese de 24 de lei.
I-am spus ca berea ar fi ajutat-o sa arate mai bine in noaptea aia decit crema
...si atunci a inceput cearta!

-----------------------------------------------------

3.Am scos-o pe nevasta-mea la un restaurant.
S-a intimplat ca ospatarul sa ia mai intii comanda mea.
"Un cotlet mare de vita in singe pe gratar.
M-a intrebat: "Nu va pasa de vaca nebuna?"
"Nu.", am raspuns. "Poate comanda si singura"...
...si atunci a inceput cearta!

-----------------------------------------

4.Nevasta-mea statea linga mine pe canapea, in timp ce eu zappam canalele.
M-a intrebat: "Ce mai e pe televizor?"
I-am raspuns: "Praf"...
...si atunci a inceput cearta!

-----------------------------------------

5.Nevasta-mea tot incerca sa-mi sugereze ce-si doreste pentru urmatoarea aniversare.
Mi-a spus: "vreau ceva stralucitor, ce ajunge de la 0 la 100 in trei secunde." I-am daruit un cantar ...
...si atunci a inceput cearta!

-----------------------------------------

6.Cind am ajuns aseara acasa, nevasta-mea mi-a cerut sa o duc intr-un loc scump.
Am dus-o la o benzinarie...
...si atunci a inceput cearta!

-----------------------------------------
7.Cind m-am pensionat, m-am dus la Oficiul de Asistenta Sociala sa ma inregistrez.
Tipa din spatele biroului mi-a cerut buletinul, sa-mi verifice virsta.
Il uitasem acasa.
I-am cerut scuze, i-am spus ca ma duc acasa sa-l iau si ma intorc.
A fost foarte draguta: "Nu va mai deranjati, descheiati-va la camasa.
Parul carunt de pe pieptul meu a convins-o si mi-a inregistrat solicitarea.
Incintat de solicitudinea ei, cind am ajuns acasa i-am povestit nevesti-mii.
Ea a spus: "Trebuia sa-ti scoti si pantalonii, poate primeai si ajutor pentru dizabilitati"...
...si atunci a inceput cearta!

-----------------------------------------

8.Stateam alaturi de nevasta-mea la intilnirea de 30 de ani de la terminarea liceului si ma tot uitam la o tipa bine, dar complet turta, ce-si legana nostalgic intre doua degete paharul, singura la o masa de alaturi.
Nevasta-mea m-a intrebat: "O cunosti?"
"Sigur", am oftat, "e prima mea prietena din liceu. Am inteles ca s-a apucat de baut imediat dupa ce ne-am despartit, si de-atunci n-a mai fost treaza."
"Dumnezeule!" a spus nevasta-mea. "Cine s-ar fi gindit ca o persoana poate sarbatori atita timp?"...
...si atunci a inceput cearta!

-----------------------------------------

9.Nevasta-mea statea goala si se privea in oglinda din dormitor
Nu se prea bucura de ce vedea si mi-a spus :
"Ma simt oribil! Atit de grasa si de batrina! Am nevoie de un compliment!" I-am raspuns: "Vederea ti-a ramas perfecta"...
...si atunci a inceput cearta!

-----------------------------------------
10.Nevasta-mea m-a intrebat daca rochia ii face fundul mare. I-am spus ca nu asa de mare ca rochia de ieri .
...si atunci a inceput cearta!

-----------------------------------------
11.Simbata dimineata m-am strecurat usor din asternut, mi-am facut pachetul si am coborit pe tacute in garaj
Am legat barca la cirlig si am inceput sa dau cu spatele.
Abia cind am iesit cu totul din garaj am realizat ca ploua cu galeata si vintul batea cu 100 km/h .
Am deschis radioul si am aflat ca vremea avea sa fie la fel toata ziua.
Am tras inapoi in garaj si, tiptil, m-am dus inapoi in dormitor.
M-am strecurat la loc langa nevasta-mea si i-am soptit: "E o vreme groaznica afara."
Pe jumatate inca adormita, ea a raspuns: "Iti poti imagina ca prostul de barbatu-meu s-a dus la pescuit pe asa
o vreme?"...
...si atunci a inceput cearta!

-----------------------------------------

12.Am intrebat-o pe nevasta-mea unde ar vrea sa mergem pentru aniversarea casatoriei noastre.
Mi s-a incalzit inima cind am vazut-o topindu-se de bucurie.
"Undeva unde n-am mai fost de mult timp..." a spus ea, nehotarita
Asa ca i-am sugerat: "Ce parere ai de bucatarie?"...
...si atunci a inceput cearta!

Primită via email. Un pic de de umor ca să ne înveselim ziua. Câteva glume pentru bărbați și pentru femei:))

ENERGIA NUMELUI - primită via email

2011-11-06T09:41:00.000-08:00

Vechii greci credeau ca numele are puterea de a ne influenta destinul si foloseau ca metoda de predictie analiza primei litere a prenumelui. Onomantia (intalnita si ca onomomantie) este o arta divinatorie care se bazeaza pe analiza numelui. Denumirea deriva din greaca veche, unde "onoma" inseamna nume, iar "manteia" - profetie. Aceasta disciplina era intens practicata in vremurile de demult cu scopul de a descifra destinul omului si, uneori, chiar pentru a-l determina. Primii si cei mai inflacarati sustinatori ai onomantiei au fost adeptii lui Pitagora.

De la greci, practica a fost preluata mai tarziu de romani, care aveau chiar si un dicton - "Nomen omen" - care in traducere libera ar insemna "Numele atrage soarta". Acestia erau atat de convinsi de puterea numelui de a influenta mersul lucrurilor, incat au extins aplicatiile onomantiei inclusiv asupra localitatilor. Geograful antic Pomponius Mela nota in lucrarea "De chorographia" ca autoritatile romane au schimbat numele unui oras ilir proaspat cucerit, pentru a-l face mai favorabil Romei (este vorba despre actualul port albanez Durres ).

Una dintre cele mai folosite metode onomantice este analiza primei litere a prenumelui uzual. Prenumele uzual nu este neaparat cel inscris in cartea de identi tate, ci cel cu care ni se adreseaza zilnic rudele, prietenii, colegii.
In linii mari, nota dominanta a reactiilor poate fi de natura fizica, mentala, emotionala sau intuitiva. Tind sa raspunda:

Fizic - cei ale caror prenume incep cu D, E, F, M, N, O, V, W, X

Mental - cei ale caror prenume incep cu A, H, J, Q, S, Z

Emotional - cei ale caror prenume incep cu B, C, K, L, T, U

Intuitiv - cei ale caror prenume incep cu G, I, P, R sau Y

Influenta vocalelor. Una dintre regulile onomantice mai putin cunoscute in ziua de astazi sustine ca daca numele contine un numar par de vocale, imperfectiunile fizice tind sa se manifeste pe partea stanga a corpului, in timp ce un numar impar de vocale conduce la imperfectiuni pe partea dreapta.

Prima vocala. Nu numai prima litera a prenumelui este importanta in onomantie. Prima vocala, de exemplu, ofera indicii interesante cu privire la reactiile instinctive pe care le avem in fata surprizelor, a schimbarilor neasteptate. Astfel:

A - poate raspunde iritat sau agresiv, tinzand sa respinga ceea ce vine din exterior.

E - primeste foarte bine noul, ba mai mult, atunci cand se plictiseste tinde sa-l provoace.

I - reactioneaza intuitiv, dar cam ilogic si subiectiv, cu posibile regrete ulterioare.

O - reactioneaza lent, este greu de scos din ale sale si cauta sa-si controleze foarte bine emotiile.

U - raspunde cu pasiune, poate un pic teat ral, si adesea diferit de cum te-ai astepta. Cand prima litera a prenumelui se intampla sa fie o vocala, persoana respectiva poate intampina dificultati in a separa logica de emotie, capul de inima.

Litera A. Imprima o atitudine plina de ambitie si curaj. Cei al caror prenume incepe cu A sunt oameni puternici, independenti si activi. Au o mentalitate de invingator, cauta sa-si impuna vointa si nu se dau batuti in fata capriciilor sortii. Sunt directi si urmaresc obiective precise. Le place sa actioneze pe cont propriu, in mod ferm si original. Sunt creativi, iubesc viata si natura.

Defecte: Cele mai vizibile sunt impulsivitatea, agresivitatea, incapatanarea, lipsa de finete si egoismul. Uneori, mai pot aparea scepticismul, aroganta si critica.

Litera B. Imprima o atitudine discreta si moderata. Oamenii B sunt sensibili, emotivi, uneori timizi sau retrasi. Au insa un suflet insetat de dragoste si prietenie, sunt afectuosi, loiali si intelegatori. Lucreaza bine in colaborare si sunt mult mai eficienti in a desavarsi decat in a initia. Cauta pacea si armonia, apreciaza arta, muzica si frumusetea si sunt deseori dotati cu fantezie si talent.

Defecte: Nehotararea si nesiguranta, mai ales atunci cand se incearca sa fie compensate prin lacomie si posesivitate. Lenea, lasitatea sau tendinta la compromis sunt alte cateva defecte ale lor.

Litera C. Imprima o atitudine inteligenta si sintetica. Cei al caror prenume incepe cu C sunt mandri, hotarati si ambitiosi. De regula au o minte scaparatoare si spontana si excelente abilitati de comunicare. Pot repera rapid esenta unei probleme si gasi cele mai eficiente rezolvari. Sociabili si foarte expresivi, au priza la public. Pun pret pe prietenie, fiind amici sinceri, generosi si devotati.

Defecte: Neglijenta, nepasare, dezorganizare. Uneori, lipsa de rusine sau de scrupule. Avand multe interese, risca sa-si risipeasca timpul si energia.

Litera D. Imprima o atitudine practica si organizata. Cei ale caror prenume incep cu D sunt oameni cu o mare vointa, organizati si tenace. Capacitatea lor de a se focaliza asupra telurilor este uluitoare. Au autoritate, simt practic si financiar, sunt buni in pozitii de conducere sau in afaceri. Conceptiile lor sunt solide si conformiste, iar sentimentele, durabile. Multi sunt pasionati de plante si gradinarit.

Defecte: In situatii tensionate pot deveni fixisti, radicali, incapabili de concesii, rigiz i si uneori de o indaratnicie prosteasca.Tendinte la posesivitate, gelozie.

Litera E. Imprima o atitudine indrazneata si inventiva. Oamenii de tip E sunt deschisi si adaptabili. Invata repede si au abilitati de comunicare. Nevoia de libertate este foarte mare - se simt bine cand pot sa-si largeasca orizontul: sa se miste, sa calatoreasca, sa acumuleze noi cunostinte. Sunt plini de resurse, talentati, creativi si originali. Au un puternic instinct sexual, sunt pasionati si seducatori.

Defecte: Multe persoane al caror prenume incepe cu E tind sa fie iresponsabile, inconstante, frivole. Altele mai pot fi irascibile si aprige la manie.

Litera F. Imprima o atitudine energica si decisa. Oamenii de tip F sunt impetuosi, puternici si fascinanti. Indiferent ca se remarca in bine sau in rau, nu pot trece neobservati. Le place sa uimeasca si sa fie admirati. Sunt inteligenti, au o logica excelenta, sunt harnici, priceputi si buni profesionisti. Au o sexualitate viguroasa si tanjesc dupa adrenalina. Sunt prieteni buni si statornici.

Defecte: Pot avea reactii excesive si pot ajunge in situatii extreme. Desi au o personalitate forte, sunt predispusi la anxietate si depresie.

Litera G. Imprima o atitudine intreprinzatoare si perspicace. Oamenii al caror prenume incepe cu G au o parere buna despre sine si multa incredere in capacitatile proprii. Sunt hotarati, practici, perseverenti, ageri la minte si razbatatori. Au convingeri ferme, indrazneala si aptitudini de lider. Se pricep sa speculeze oportunitatile ivite, au adesea noroc de bani si cuceresc usor atentia sexului opus.

Defecte: Li se reproseaza adesea tupeul, aroganta, incapatanarea si uneori lipsa de scrupule. Pot ascunde insa multe frustrari si framantari interioare..

Litera H. Imprima o atitudine autonoma si motivata. Cei al caror prenume incepe cu litera H urmaresc sa detina controlul, sa acumuleze putere si bani.. Au o personalitate puternica si dominanta, dar sunt totodata prudenti, rezervati si abili. Dotati cu spirit de observatie si o gandire profunda, actioneaza in baza unor planuri chibzuite si nu renunta pana nu-si ating obiectivele. Iubesc natura si sportul.

Defecte: Pot dezvolta tendinte obsesive si manipulatoare. In anumite situatii se inchid in sine sau devin sceptici, banuitori, ranchiunosi, extremisti, tiranici.

Litera I. Imprima o atitudine idealista si creativa. Oamenii de tip I sunt romantici si emotivi. Majoritatea au simt estetic si inclinatii artistice, iubesc armonia, eleganta si confortul. Sunt afectuosi si intelegatori cu cei din jur, dar nu le place ca acestia sa interfereze cu libertatea sau cu planurile lor. Sunt inteligenti, insa le lipseste simtul practic si curajul. Au o buna rezistenta fizica.

Defecte: Cand nu se simt in siguranta, pot avea caderi nervoase, schim bari bruste de stare de spirit, devin timizi, irascibili si se ofenseaza usor.

Litera J. Imprima o atitudine sincera si foarte bine intentionata. Persoanele al caror prenume incepe cu J sunt inteligente, au imaginatie si talent. Le face placere sa fie de folos si sa-i ajute pe ceilalti si se straduiesc sa se faca placute. Sunt increzatoare, optimiste si au aspiratii inalte, uneori chiar mai inalte decat le permit posibi litatile. Au o inima calda, sunt generoase si loiale celor dragi.

Defecte: Isi gasesc greu o motivatie, riscand sa-si risipeasca talentele. Nu prea au simtul prevederii, ceea ce le expune la situatii neplacute.

Litera K. Imprima o atitudine ambitioasa si inspirata. Oamenii de tip K sunt intuitivi, creativi si vizionari. Au o minte scaparatoare, o gandire percutanta si rapida, capabila sa gaseasca solutii ingenioase. Pot avea talent in mai multe domenii. Sunt mandri si constienti de valoarea lor. Cauta succesul, il merita si cel mai adesea il obtin, capatand un plus de autoritate, respect si popularitate.

Defecte: Latura negativa, pe care incearca din rasputeri sa o mascheze, este caracterizata de tensiuni nervoase, ezitari, temeri, lipsa de incredere.

Litera L. I mprima o atitudine increzatoare si sociabila. Cei al caror prenume incepe cu L sunt isteti, curiosi si comunicativi. Se misca mult, calatoresc frecvent, se muta in alte locuri etc. Nu suporta nici un fel de constrangeri. Sunt plini de resurse, au diverse aptitudini, dar le lip seste viteza de reactie necesara specularii oportunitatilor. Sunt senzuali, insa tind sa-si treaca emotiile prin filtrul mental...

Defecte: Au tendinta de a acumula tensiuni, pe fondul carora pot dezvolta o tendinta la adictii si excese, predispusi la accidentari.

Litera M. Imprima o atitudine constructiva si optimista. Persoanele ?M? sunt responsabile, tenace si muncitoare, dar stiu sa se bucure si de viata. Realiste si practice, acorda o mare importanta sigurantei financiare. Au insa o fire afectuoas a, sunt atasate de familie, dornice de dragoste, generoase si receptive la problemele celor din jur. Invata repede, au curaj si sunt capabile sa-si modeleze personalitatea.

Defecte: Oamenii "M" sunt cam pripiti si iuti la manie.... Pot avea accese de incapatanare si, in unele privinte, viziuni prea conservatoare.

Litera N.Imprima o atitudine sociabila si comunicativa. Oamenii de tip N sunt facuti sa traiasca in cuplu, sa aiba multi prieteni si o activitate sociala bogata. Amabili, veseli si originali, atrag simpatia. Le place sa se distreze si pot da impresia de frivolitate, dar in realitate sunt inteligenti, abili, planificati si-si urmaresc bine interesele. Sunt norocosi, atrasi de mister si foarte senzuali.

Defecte: Pot fi nelinistiti, disimulanti, derutanti si inclinati catre schimbari frecvente, purtarea lor dandu-le celor apropiati o senzatie de nesiguranta.

Litera O. Imprima o atitudine hotarata si responsabila. Oamenii de tip O au vointa, convingeri puternice, scopuri clare si simtul datoriei dezvoltat. Totusi, au o inima entuziasta, porniri erotice intense si pot ajunge in situatia de a trebui sa aleaga intre sentiment si datorie. Au nevoie de dragoste, dar vor sa-si pastreze independenta. Sunt inteligenti si dornici sa invete.

Defecte: Pot avea tendinta de a le da celorlalti cam multe indicatii. Uneori actioneaza impulsiv. Sunt gelosi si posesivi.

Litera P. Imprima o atitudine inteleapta si stabila. Cei al caror prenume incepe cu P sunt oameni puternici, laboriosi si prolifici.. Foarte inteligenti, sunt adesea inclinati spre studiu, cultura sau spiritualitate. Sunt insa firi mai retrase, care nu sociali zeaza cu prea multa tragere de inima si care-si selecteaza atent anturajul. Cu toate astea, fac impresie, au influenta, iar parerile lor sunt ascultate.

Defecte: Pot fi distanti, aroganti, secretosi sau lipsiti de buna vointa si rabdare fata de ceilalti. Uneori sunt rigizi, lacomi sau foarte posesivi.

Litera Q. Imprima o atitudine ingenioasa si originala. Cei (putini, de altfel) al caror prenume incepe cu Q sunt plini de idei, intuitivi si inspirati. Multi dintre ei au preocupari neobisnuite, sunt atrasi de mistere si subiecte neconventionale. Au o personalitate puternica si capacitatea de a-i fascina si influenta pe ceilalti, dar sunt greu de cunoscut si de analizat. Se pricep la afaceri si atrag banii.

Defecte: Pot fi dificili, complicati si ascunsi. Cand sunt stresati, creeaza multa tensiune in jur. Uneori vorbesc prea mult, plictisindu- i pe ceilalti.

Litera R.Imprima o atitudine determinata si reflexiva. Cei al caror prenume incepe cu R sunt profunzi, au spirit analitic si multa dorinta de cunoastere. Au un suflet bun, sunt milosi si gata sa puna umarul la indeplinirea unei cauze nobile. Interesele lor par a fi mai mult spirituale decat materiale. Sunt muncitori si seriosi, dar ating reusita doar in urma unei straduinte constante.

Defecte: Au framantari interioare, tind sa fie fragili emotional, nervosi si iritabili. Pot fi expusi la pierderi de bani sau de posesiuni.

Litera S. Imprima o atitudine instinctiva si incordata. Cei al caror prenume incepe cu S au sentimente puternice si ambitii inalte.. Sunt ageri, patrunzatori, intuitivi si imaginativi. Ambitia ii motiveaza si ii ajuta sa-si focal izeze energiile. Destinul lor este adesea presarat cu obstacole, lupte si framantari. O parte dintre ele ar putea fi generate sau intretinute de propria impulsivitate.

Defecte: Emotivitatea si nervozitatea, care ii tensioneaza si-i imping la reactii neadecvate. Nestapanirea, subiectivismul, lipsa de tact si prevedere...

Litera T. Imprima o atitudine dinamica si sociabila. Oamenii de tip T sunt puternici, vivace, spontani, ingeniosi si constructivi. Nu pot sta pe loc; trebuie sa avanseze, sa evolueze, sa creeze, sa fondeze. Au initiativa, decizie rapida, aptitudini pentru organizare si comanda. Totusi, sunt dependenti de ceilalti, de afectiunea si sprijinul lor. Au mare nevoie de dragoste, familie, prieteni si colaboratori.

Defecte: Au o tendinta spre agresivitate (mai ales verbala, dar nu numai) si isi pot pierde destul de repede controlul. Se ofenseaza usor.

Litera U. Imprima o atitudine metodica si superioara. Cei al caror prenume incepe cu litera U sunt organizati, muncitori, practici si performanti. Ii atrage insa si cunoasterea, spiritualitatea, misterul si pot avea talent artistic. Adesea sunt in impas, nestiind cum sa se imparta intre tendintele materialiste si cele idealiste, deopotriva de puternice. Au o parere foarte buna despre sine si le place la nebunie sa fie adulati.

Defecte: Sunt egoisti, teatrali, ingamfati si laudarosi. Le place sa critice. Au o nesiguranta interioara care ii poate impinge catre adictii.

Litera V. Imprima o atitudine respectabila si impozanta. Cei al caror prenume incepe cu V au planuri marete, dar urmaresc implinirea lor in mod prudent, tenace si planificat. Dotati cu o inteligenta vie, intuitie si inspiratie, au o mare capacitate de anticipare, ce poate fi luata drept spirit profetic. Sunt responsabili, eficienti, loiali si onorabili. Au emotii puternice, pe care cauta sa le controleze.

Defecte: Le lipseste flexibilitatea si se adapteaza greu la schimbari. Sunt acaparatori, posesivi si gelosi, iar uneori pot deveni chiar cruzi.

Litera W. Imprima o atitudine expresiva si adaptabila. Oamenii "W" sunt curiosi, prietenosi, plini de farmec, vioi, inteligenti si comunicativi. Sunt consecventi in urmarirea scopurilor, dar abili si flexibili in metodele aplicate pentru a le atinge.

Defecte: pot fi dezordonati, delasatori, instabili si imprevizibili.

Litera X. Imprima o atitudine inflacarata si senzuala, magnetism si un inepuizabil apetit erotic, vitalitate si spirit intreprinzator. Sunt creativi, comunicativi si lideri inascuti.

Defecte: Inclinatia catre placeri si excese, dependente si risipa. Pot fi nepasatori, neseriosi sau iresponsabili.

Litera Y. Cei al caror prenume incepe cu Y sunt pasionali, independenti, dinamici si curajosi, dar si intuitivi, sensibili si creativi. Au inclinatii romantice sau idealiste. Sunt emotivi si romantici. Au o buna rezistenta fizica.

Defecte: Pot avea dificultati in luarea deciziilor. Au reactii bruste si schimbari subite de dispozitie.

Litera Z. Imprima o atitudine increzatoare si combativa.. Cei al caror prenume incepe cu Z sunt curajosi si competitivi. Cauta puterea si faima. Pot avea interese financiare sau politice, dar daca sunt motivati din punct de vedere psiho-emotional, pot atinge succesul in orice domeniu, inclusiv artistic sau sportiv. Au instincte bune, o intuitie ascutita si o inteligenta iscoditoare. Sunt oameni pasionati, fascinanti si plini de forta.

Defecte: Acestia au defectele comune firilor puternice: tind sa fie incapatanati, pripiti, nesupusi, impulsivi si inclina sa-i comande sau sa-i controleze pe cei din jurul lor, situatie care poate crea tensiuni..

Nu cred neapărat în tot ce scrie mai sus așa cum nu cred totalmente nici în horoscop, dar la fel ca în privința horoscopului unele trăsături mi se potrivesc, nu știu dacă din pură întâmplare sau nu, cert e că trebuie să ne mai distrăm din când în când și cu mici prostioare de acest gen care fac lanț în emailuri. :D

Rațiunea lui „sus” și a lui „departe”

2011-10-22T08:45:00.000-07:00

Vorbim doar de un popor care a uitat rațiunea lui „sus” și a lui „departe”, de un popor care a devenit mulțumit cu „aproapele” pe care-l are. În fine, un popor care zâmbește trecutului, însă ridică din umeri când vine vorba de prezent.

Aș fi preferat să nu dau dovadă de pedanterie, începând cu un citat. Citatele obosesc deseori și te mai prind în capcană, în hățișul ideilor lor. Dacă-ți place, îți rămâne în minte fiindcă ai înțeles sau crezi că ai înțeles ce vrea să transmită. Dacă nu-ți place, tot îți rămâne în minte pentru că ai vrea să-l decodifici, să-l descifrezi și, uite așa, risc să-ți pierd atenția, dragă Cititorule, pe tot restul articolului. Sau, poate, mi-o voi pierde pe a mea.

Dar oamenii care riscă au un mare (dez)avantaj: acela al dublei posibilități. Un citat poate să trezească interesul sau să-l înnăbușe. Datoria scriitorului este ca, după ce a ridicat ancora lansând citatul, să se asigure că nava rezistă și că va ieși până la urmă în larg. Adică, pe românește, să dreagă busuiocul în cazul în care riscul se va fi dovedit în dezavantajul lui. Deci, să începem. Joel Hawes spunea așa: „Țintește soarele și s-ar putea să nu-l ajungi, dar săgeata ta va zbura mai sus decât dacă ai fi țintit un obiect aflat la nivelul tău.” Când l-am citit prima dată, în minte l-am corelat cu un fel de sfat condiționat pe care mi l-a scris cineva pe o carte primită în dar: „trebuie să ajungi foarte sus ca să vezi foarte departe.”

Sus sunt soarele (spre care trebuie să țintim), stelele și marile idealuri, toate aspirațiile omenirii. Întotdeauna am crezut că am fost clădiți spre a privi în sus. Ceva din genetica noastră ne „obligă” să ridicăm capul sus atunci când vrem să depășim o situație dificilă sau să împlinim o ambiție. Privim cerul când îndrăznim să visăm și ne dorim binele așa cum, din punct de vedere religios, am situat Raiul undeva „sus”. Verbul „a (se) ridica” va avea întotdeauna un atu lingvistic față de „a (se) coborî”, la fel cum adverbul „înainte” va fi întotdeauna cu o conotație pozitivă față de oponentul lui negativ „înapoi”. Vrem să cucerim spațiul care ne înconjoară de peste tot și nu putem altcumva decât străpungând nemărginirea albastră aflată deasupra noastră.

Departele sugerează tot ceea ce nu e aproape, adică marile nelămuriri, misterele omenirii, lacătele fără chei ale trăirilor noastre, filozofia prin care nu putem pătrunde fiindcă nu ne este la îndemână. Totuși, departe mai înseamnă și o țintă, un obiectiv care trebuie îndeplinit doar parcurgând un drum lung și anevoios. A vedea foarte departe este totuna cu a pătrunde esența lucrurilor. Acel „trebuie să ajungi foarte sus ca să vezi foarte departe” are în mintea mea o imagine cât se poate de clară: o corabie aflată pe o mare infinită, înconjurată doar de albastru, și un marinar urcat în vârful catargului, căutând cu privirea pământul. Dacă-l va găsi, el va fi primul care-l va vedea, fiindcă a ajuns cel mai sus. Bineînțeles că această imagine este cât se poate de denotativă, în ea exprim „sus-ul” și „departele” fizic, material.

Dar, chiar și metaforic sau conotativ vorbind, „sus și departe” au nevoie de o materializare în această lume materială, unde singurele „eternități care umblă printre oameni” rămân ideile (C. Noica). Sunt puțini oamenii care, singuri, pot să ajungă sus fără să uite scopul lor de a vedea departe. De obicei, sunt amețiți din cauza înălțimii. Au nevoie de alte persoane care să-i susțină. Citatul își găsește, în schimb, expresia în istorie. Nu doar într-o istorie singulară, nu doar în cea a poporului român la care poate ne vom raporta, ci în toate istoriile lumii, în orice loc unde au existat un ideal și o mână de suflete care să-l împlinească.

Atâta timp cât Moldova, Muntenia și Ardealul au fost despărțite sub diferite stăpâniri, oamenii de pe aceste teritorii au încercat să înfrunte destinul, să-l nesocotească și să se unească. Ba mai mult, încă din 1848, de pe buzele lor se striga din ce în ce mai tare cuvântul „independență”. Apoi, „egalitate”, apoi „libertate” și, în final...au răgușit. Sau poate că, țintind prea mult spre soare, au simțit că ochii lor sunt cuprinși de o durere nelămurită. Cert este că au obosit. Anii trec, dar sfârșeala lor se pare că nu are leac. Nu, nu vorbim în acest articol nici de politică, nici de conducere, nici de nedreptăți, nici de bârfe. Vorbim doar de un popor care a uitat rațiunea lui „sus” și a lui „departe”, de un popor care a devenit mulțumit cu „aproapele” pe care-l are. În fine, un popor care zâmbește trecutului, însă ridică din umeri când vine vorba de prezent.

Acum, când mă apropii de sfârșit, dragă Cititorule, aș vrea să-ți mulțumesc că ai avut răbdare cu mine și că ai citit conștiincios până la capăt. Te-aș ruga doar să nu te duci într-o cafenea ca să fumezi o țigară și să vorbești despre acest articol. I-ai plictisi grozav pe cei din jur. Știi doar că, mai totdeauna, citatele obosesc. Apucă-te, în schimb, de un nou hobby: învață să tragi cu arcul. Cine știe? Poate că din această cauză suntem unde suntem. Poate că am uitat să țintim cum trebuie. Orice ar fi: țintește soarele!

Articol semnat de Popa Ana Gabriela (subsemnata),

clasa a XI-a, C.N. „Dimitrie Cantemir”

și apărut în ziarul ONEȘTI EXPRES

Joi, 20 octombrie 2011

Rusinea de a fi Campion European...

2011-10-22T01:19:00.000-07:00

Articol preluat de pe Lets Do It Romania.

Asa incepe scrisoarea prin care Andreea, cu modestie, isi spune povestea despre performantele ei incredibile si despre mandria de a fi roman. Mandria de a fi roman intr-o tara in care am uitat sa ne apreciem valorile. Este bine insa ca o fac americanii. Care au invitat-o pe Andreea la o competitie unde ea vrea sa duca numele Romaniei pe cele mai inalte culmi. Citeste-i povestea mai jos si hai sa punem mana de la mana pentru un copil care merita. Sa aratam ca ne pasa! Si ca ne putem uni din nou pentru o cauza comuna si frumoasa, ca si la Let’s Do It, Romania! S-au alaturat deja Loredana Groza si Cristian Manafu.

E ora 7:00 dimineata. Ma trezesc mananc si plec la gradinita sau scoala dupa caz. Particip la lectii, raspund, iau note. Mari, de obicei, 9 sau 10. Se face ora 1. Imi iau ghiozdanul si ma indrept catre club. Mananc, iar apoi, incep antrenamentul. Urmatoarele 5 ore voi incerca sa imi ating barierele si chiar sa le depasesc. La ora sapte seara vine tati, ma ia cu masina si ma aduce acasa. Imi fac un dus, mananc, si ma apuc de teme. As vrea sa vad un desen dar nu mai am timp. Sunt obosita. Poate maine . Un maine care vine rar. Cateodata poate chiar prea rar.

Secventa de mai sus se intampla in fiecare zi de aproape 8 ani. Si se va mai intampla daca voi fi sanatoasa pentru inca multi ani. Nu conteaza. Imi doresc sa fiu cunoscuta in lume. Iar atunci cand castig vreau ca lumea sa auda o data in plus si de tara mea. De Romania . Sa vorbeasca de noi romanii cu admiratie si sa inteleaga ca nu mancam sobolani, caini sau lebede. Sa inteleaga ca noi suntem cel putin la fel de buni ca ei.

Anul asta am avut noroc. Dupa ce am castigat 5 turnee internationale consecutive, invingand pe parcurs fete clasate pe locul 1 in tari precum Rusia , Serbia si Ungaria, am reusit sa conduc echipa Romaniei pe podiumul European. Mai précis pe locul intai. Am fost foarte mandre atat noi fetele cat si antrenorul nostru. Am fost mandre atunci cand steagul nostru a fost cel mai sus, am fost mandre atunci cand ne-a fost cantat (corect) imnul, am fost mandre atunci cand reprezentantii unor tari cu renume precum Franta, Anglia sau Cehia ne-au felicitat cu admiratie si cu invidie. Am fost mandre pentru ca, am inteles din privirile si gesturile lor, atunci si acolo au acceptat ca noi suntem cei mai buni.

Mandria mi s-a diminuat un pic la revenirea in tara . In afara de parinti nu ne-a intampinat nimeni. In afara de un anunt stingher pe un colt de site nu s-a scris multa vreme nimic despre performanta noastra. Dar nu ne-am suparat. Nu. Ne-am gandit ca, poate, castigarea unui titlu European e ceva comun la noi. Se intampla probabil prea frecvent pentru a fi luat in seama. Sau pentru a fi dat ca exemplu. Sau poate ca Bianca ori Tonciu facusera vreun gest extraordinar in perioada aceea ca de exemplu sa se intalneasca cu vreun fotbalist, si asta a tinut toata suflarea cu sufletul la gura.

Acum insa mi-e rusine. Mi-e rusine ca am castigat Europenele. Mi-e rusine ca sunt probabil singura fata neinvinsa in acest an in Europa la categoria mea de varsta. Motivul: au aflat americanii de performantele mele si m-au invitat, pe cheltuiala lor, la unul din cele mai mari turnee internationale ce se desfasoara la ei in tara . Mi-e rusine sa ii refuz pentru ca peste treizeci de tari se lupta timp de un an de zile sa prinda un loc la acest turneu. Iar eu am avut norocul sa fiu invitata pe cheltuiala organizatorului. Asta inseamna ca americanii ma apreciaza si se gandesc ca participarea mea poate ridica valoarea turneului. Din pacate, tati spune ca nu mai avem bani pentru biletele de avion. Asa ca trebuie sa refuz invitatia.

Ma numesc Rosca Andreea, am 12 ani, practic tenisul de performanta, sunt dubla campioana nationala, campioana Europeana si neinvinsa in acest an atat in tara cat si in turneele desfasurate sub egida Tennis Europe la categoria mea de varsta. Si nu CERSESC. Dar ma gandesc ca, daca se va gasi un sponsor care sa ma ajute sa particip la acest turneu, poate voi ajuta si eu ca Romania sa fie vazuta un pic mai bine. S-ar putea sa nu castig turneul dar voi lupta pana la ultima minge ca sa o fac. Oricum, indiferent de ca va fi, sunt mandra ca sunt Romanca indiferent de ce ar face unii dintre colegii mei de tara.

Despre nestiutele judecati ale lui Dumnezeu

2011-10-17T07:28:00.000-07:00

Sursa foto.

Vă rog să aveți răbdare în citirea acestui articol. Nu veți fi dezamăgiți. Pilda este foarte interesantă.

Un călugăr din pustia Schetică, mergând la Alexandria să-si vândă lucrul mâinilor sale – că lucra la cosnite, a văzut o înmormântare. Murise ighemonul acelei cetăti, un mare păgân, care omorâse mii de crestini, că era pe timpul marilor persecutii. Era o zi frumoasă si mergea tot orasul după el, îl ducea la groapă.

Când a ajuns acasă, un pustnic mare, care vietuia în pustie de 60 de ani si trăia numai cu rădăcini si cu ce găsea prin pustie, a fost mâncat de o hienă.

Atunci s-a gândit călugărul: ighemonul, care a omorât mii de crestini, cu câtă cinste mergea la groapă, iar ăsta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani si a trăit numai în post si rugăciune, l-a mâncat hiena! Ce fel de judecăti are Dumnezeu? Mi se pare că Dumnezeu, fiind prea bun, îngăduie si lucruri nedrepte. Am să mă rog lui Dumnezeu să-mi arate cum sunt judecătile Lui, că si unii oameni judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cutare este rău, este păcătos, si-i merge bine. Altul este bun, dar copiii îi sunt răi, femeia îi este bolnavă, iar el scapă de un necaz si dă peste altul. Unul este rău si trăieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteste, si numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu.

Si asa, călugărul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeste si calea celor drepti totdeauna este în necaz? Si din ziua aceea a început să se roage: „Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!” Si a început a se ruga călugărul acela lui Dumnezeu, să-i arate judecătile Lui; cum de unul, săracul, care-i sfânt si drept, este bolnav, suferă, dă de necazuri, de scârbe, iar altul păcătos îsi face de cap, este sănătos si bogat, are trecere, ajunge mare în dregătorii, în cinste, si în toate îi merge bine.

„Să-mi arate Dumnezeu judecătile Lui, că si eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, că am văzut multe nedreptăti, pe care, mi se pare mie că Dumnezeu le-a îngăduit”.

Iar Preabunul Dumnezeu, fiindcă omul nu stie judecătile Lui, i-a arătat într-un chip ca acesta judecătile Sale, desi putea să-l piardă pentru această iscodire, ca să stie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le stiu nici îngerii. Dar, pentru că-l iubea, având viată sfântă, a vrut să-l înteleptească, căci judecătile lui Dumnezeu nimeni nu le poate sti.

Odată a plecat pustnicul singur la Alexandria să-si vândă cosnitele, că era cale de trei zile. Dar cum a pornit de la pestera lui, într-o poiană frumoasă, i-a iesit în cale un alt călugăr, tânăr, foarte frumos.
– Blagosloveste, părinte!
– Domnul, fiule, să te blagoslovească!
– Unde mergi, părinte?
– Mă duc până la târg, să-mi vând lucrul mâinilor.

Ei vindeau cosnitele si cumpărau pâine, făceau pesmeti, si se hrăneau cu verdeturile care le mai găseau prin pustie.Părinte, eu tot la Alexandria merg.
– Slavă lui Dumnezeu că am tovarăs de drum!
După ce i-a luat sarcina bătrânului, călugărul cel tânăr i-a spus:
– Părinte, uite ce este. Stii ce trebuie să facă călugării când merg la drum! Să se roage tot timpul si să vorbească cu Dumnezeu. Asta este datoria călugărului si a crestinului, când merg pe drum, să se roage.
– Asa, părinte, până la Alexandria ne căutăm de rugăciune!
– Să nu vorbim un cuvânt! i-a zis cel tânăr. Mergând noi pe drumul ăsta trei zile, ai să vezi la mine niste lucruri înfricosate. Să nu vorbesti, să nu mă judeci si să nu-ti calci jurământul.
– Da, fiule! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi!
Si au pornit amândoi. Călugărul tânăr ducea cosnitele si mergeau tăcând.

Pe la amiază, când soarele ardea foarte tare, au dat de un sat si au iesit înaintea lor doi oameni tineri:
– Părintilor, de acum nu mai puteti călători, pentru că soarele arde foarte tare. Haideti la noi!
Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, căci în Orient, în timpul zilei nu poti călători, decât numai dimineata si seara. Si acolo asa-i traditia, cum te-a primit în casă, să te spele pe picioare. Mântuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat în casa ta, apă pe picioarele Mele n-ai turnat! Pentru că acolo nisipul este foarte fierbinte si când ai ajuns în casa omului si-ti dă oleacă de apă rece pe picioare, îti face mare bine. Picioarele se înfierbântă groaznic din cauza nisipului si a pietrelor.

Acei tineri, când au aflat că sunt din pustia Schetică, unde erau numai călugări sfinti – Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Onufrie cel Mare, si alti mari sihastri care-i avem în calendar –, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spălat picioarele, i-au odihnit si i-au pus la masă. Tinerii aceia aveau în casă un vas de argint, foarte scump, ce rămăsese din neam în neam. În acel vas le-au pus mâncare pustnicească, din evlavie, dându-le cuvenita cinste.Călugării au mâncat, au mutumit, si s-au dus să se odihnească, că erau obositi.

Spre seară, când să plece la drum, călugărul cel tânăr a furat vasul de argint. Călugărul cel bătrân a văzut si se gândea: „Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atâta cinste, ne-au spălat picioarele, ne-au dat mâncare, si călugărul ăsta a furat blidul de argint”. Mergând ei mai încolo, au trecut peste o punte. Călugărul cel tânăr a făcut cruce pe acel vas si l-a aruncat în apă. Bătrânul a văzut si se gândea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul si l-a aruncat în apă? De ce nu l-a lăsat acolo?” Dar a tăcut, că avea legământ ca până la Alexandria să nu vorbească.

Seara au ajuns la alti doi tineri. Si aceia le-au iesit înainte, i-au primit cu dragoste, le-au spălat picioarele, cum este obiceiul, si le-au dat odihnă. Aceia aveau un copilas de câteva luni. Dimineata, când să plece, călugărul cel tânăr s-a dus la leagănul copilului, fără să observe părintii lui, si l-a ucis. Bătrânul a văzut si zicea în inima lui: „Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorât copilul!” Dar el l-a prevenit: „Ai să vezi multe la mine în drumul ăsta, să nu cumva să vorbesti, căci calci jurământul!”

A doua zi pe la amiază, trecând printr-un sat, le-a iesit în cale un gospodar:
– Părintilor, nu mai puteti merge de-acum, că este soare si este căldură mare. Haideti la noi să vă odihniti câteva ore si mai către seară veti pleca iarăsi! Omul acela avea un câine rău legat, care păzea toată gospodăria. I-a primit omul, i-a ospătat, i-a odihnit. Mai către seară, când a început a se răcori, au plecat ei. Călugărul cel tânăr s- a dus înapoi si fără să observe stăpânul, a făcut o cruce peste câine si câinele a sărit în sus si a murit. Atunci bărbatul vedea, dar tăcea: „Ce treabă-i asta? Acolo a furat blidul de argint, dincolo
a gâtuit copilul, aici a omorât câinele!”

Mergând ei a doua zi, în drum au trecut pe lângă o cârciumă. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul în capul lor: chiuiau, cântau, fluierau, înjurau; si când i-au văzut pe călugări, au început a striga: „Uite popa, măi!” – omul când este beat, nu mai vorbeste el, vorbeste diavolul! Călugărul cel bătrân n-a zis nimic, îsi căuta de drum. Dar cel tânăr se întoarce la cârciumă si face trei metanii. După ce s-a închinat la cârciumă a plecat mai departe .

În marginea pădurii era un sat si o biserică pustie. Nu avea nici cruce, usile luate, geamuri sparte; biserică pustie, părăsită de vreo 40 de ani. Călugărul cel tânăr a luat câteva pietricele, le-a însemnat cu Sfânta Cruce si a început a arunca în biserică. Dar călugărul cel bătrân zicea în mintea lui: „Ia uite, măi! Dacă ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi făcut acestea. Dar este de la diavolul, că la cârciumă s-a închinat, iar în biserică aruncă cu pietre”. Dar nu avea voie să vorbească. Mai era până la Alexandria o zi.

A treia zi dimineată, mergând ei în marginea unui sat, ajung la o casă acoperită cu paie si cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilasi care plângeau. Călugărul cel bătrân a scos ceva din rucsac si le-a dat. Apoi i-a întrebat.
– De ce plângeti?
– Ieri au îngropat-o pe mama!
– Dar tată aveti?
– Tata a murit anul trecut.
Ei n-aveau, săracii, nici tată, nici mamă. După ce au plecat, călugărul cel tânăr se întoarce înapoi si dă foc casei. Copiii au fugit care încotro.

Călugărul cel bătrân se gândea: „Acesta este om? A dat foc la casă! Doamne, cât am să mai rabd eu pe ucigasul acesta? Acolo s-a închinat la cârciumă, dincolo a bulgărit biserica! Ăsta numai rele face!” Dar tăcea din gură, că seara ajungeau la Alexandria în oras. Când au ajuns la Alexandria era seară. Acolo era o vilă mare si proprietarul nu era acasă. Călugărul cel tânăr s-a uitat oleacă la casă, si numai ce-l vede pe vârful casei. Într-un ceas a desfăcut toată casa. A sfărâmat acoperisul, usile, geamurile, tot ce era în casă a stricat.

Cel bătrân s-a minunat cum într-un ceas a sfărâmat toată casa, si s-a speriat când a văzut. Dar acum, fiindcă ajunsese la Alexandria, putea vorbi. Când s-a dat jos acela, după ce a sfărâmat toată casa omului, l-a luat deoparte si l-a întrebat:
– Ia ascultă, frate! De acum nu mai pot tăcea! A fost jurământ între noi să nu vorbim până aici. Să-mi spui tu mie ce esti tu! Drac esti, om esti, ori înger esti!
– Dar de ce, părinte? Am făcut ceva rău?
– Măi, dar de trei zile, de când mergem împreună, ai făcut numai lucruri rele!
– Dar ce-am făcut, părinte, rău?
– Păi bine, măi, oamenii aceia de acolo, când ne-am coborât din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospătat? Si ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo si l-ai aruncat în apă?
– Si ce zici, părinte?
– Rău ai făcut! Mare sminteală, că oamenii aceia ne judecă că am furat!

Părinte, trei lucruri mari si bune am făcut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Îl furase străbunicul acelora, dar ei nu stiau. Era scris pe dânsul cu slovă bisericească veche: „Acesta este litierul bisericii Sfântul Nicolae, donat de familia cutare, si cine îl va înstrăina de la biserică să stea în iad până îl va întoarce înapoi”.
Asa scria pe blid. Si din cauza blidului aceluia, nouă suflete care l-au folosit se munceau în iad. Si acum aveau să meargă si acestia în iad, fiindcă îl foloseau. Si mie mi-a fost milă de dânsii si am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, că l-am aruncat în apă. A doua zi va veni paraclisierul bisericii să se scalde în apa aceea, si va afla vasul. Acela de la biserică, cunoscând slova bisericii, o să-l ducă la preot. Si când va pune blidul în Sfântul Altar, cei nouă vor iesi din iad, pentru că este scris acolo: „Să stea în iad până îl vor întoarce înapoi”.Deci eu, părinte, trei lucruri bune am făcut acolo: i-am scos si pe acei nouă din iad, i-am păzit si pe acestia vii să nu intre, si am dat si blidul bisericii înapoi, ca să-l aibă, că era de mare nevoie. Si tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

Atunci s-a minunat bărânul. „Ia uite, frate, cum a fost. Si eu socoteam că este hot, că a furat blidul!
– Dar când ai ucis copilul, tot bine ai făcut?
– Bună treabă am făcut si acolo.
– Cum, ai omorât copilul si zici că bună treabă ai făcut?
Stai si nu judeca după mintea ta! Ai văzut copilasul? Acela a fost zămislit în ziua de Pasti. Si avea pus canon de la Dumnezeu, pentru că nu s-au înfrânat părintii în ziua Învierii Domnului, copilul avea să ajungă la 20 de ani comandant de tâlhari si avea să omoare pe părintii lui. Acesta este canonul pentru neînfrânarea lor; si multă lume avea să omoare si mari tulburări avea să facă în lume, pentru că a fost zămislit într-o zi asa de mare.

Eu aici am făcut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilasului la cer curat, am scăpat pe părintii lui de uciderea de mâna propriului lor fiu, si ei, găsind copilul mort, vor plânge foarte mult si, prin plânsul acela, li se iartă si păcatul că l-au zămislit în ziua de Pasti. Si tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar acolo, de ce ai omorât câinele omului?
– Si acolo am făcut treabă bună! Câinele acela păzea toată gospodăria, dar a doua zi avea să turbeze. Si când trebuia să vină stăpâna să-i dea de mâncare, avea s-o muste si mare scârbă avea să fie la casa omului aceluia! Fiindcă ne-a primit pe noi, mi-a fost milă de ei si am omorât câinele mai înainte, să n-o muste pe stăpână. Si tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar la cârciumă de ce ai făcut cruce si te-ai închinat?
– Si acolo am făcut treabă bună! În cârciuma aceea veniseră cei mai mari gospodari din sat. Epitropul bisericii, primarul si un mare gospodar. Ei s-au sfătuit să pună mână de la mână si să facă biserica din sat care era părăsită. Atunci când am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajută să facem biserica!”
Măcar că erau în cârciumă, eu am văzut că oamenii au vrut să facă treabă bună, am făcut si eu trei metanii si am zis: „Doamne, ajută-le să facă biserica!” Si tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut. Eu nu m-am închinat la cârciumă, m-am închinat lui Dumnezeu, să le ajute celor ce au pus hotărârea să refacă biserica părăsită.

S-a minunat bătrânul, zicând: „Nici aici nu am avut dreptate!”
– Dar acolo, când am ajuns în marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre în biserică?
Aceea era biserica cea pustie! Si biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfânta Masă, pe geamuri, pe biserică si râdeau de pustiirea lăcasului lui Dumnezeu, si mi-a fost ciudă. Si ai văzut că am făcut cruce pe acele pietricele si am început a zvârli în biserică, iar diavolii au fugit de acolo! Eu n-am bulgărit biserica, ci pe diavolii care erau acolo!

– Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai văzut copilasii si nu ti-a fost milă de ei?
– Ba mi-a fost mai milă ca tie! Si am făcut foarte bine. Ai văzut că acei copilasi nu aveau nici mamă, nici tată, si au rămas cu cocioaba aceia de casă. Dar nu stiau ei că în prispa casei este o comoară ascunsă de un străbunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Si eu am dat foc casei, că ei trăiau în sărăcie si nu stiau că au comoara în prispa casei. După câteva zile, copiii vor căuta pe-acolo să vadă ce-a mai rămas, si vor da de această comoară si o să cheme pe un mos de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua în grija sa copiii aceia si cu banii găsiti le va face o casă mare cu tot ce le trebuie, o să-i poarte prin scoli si o să ajungă oameni mari si credinciosi. Si tu zici că rău am făcut, părinte, că am dat foc casei, dar eu am făcut bine, că dacă nu dădeam foc casei, nu găseau comoara!

– Dar aici de ce-ai stricat casa!
– Părinte, casa asta frumoasă a fost făcută cu bani de furat. Si era poruncă de la Dumnezeu asa: „Fiindcă s-a făcut cu osteneală străină si cu bani de furat, aici bărbat cu femeie niciodată nu vor trăi! Femeia trebuia să moară la primul născut. Numai bărbatul văduv avea să trăiască toată viata în casa aceasta”. Si am stricat casa, că ei sunt dusi la o nuntă, si când vor veni si vor vedea că totul este sfărâmat, vor face înapoi o casă mai mică, cu osteneala lor proprie si nu va mai muri nevasta la primul copil. Si tu zici că rău am făcut, dar eu am făcut bine după voia lui Dumnezeu.

Atunci a întrebat călugărul:
– Să-mi spui tu mie, măi frate, câte minuni mari ai făcut, ce esti tu?
– Dar să-mi spui si sfintia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!
– Eu mă rog de câtiva ani să-mi arate Dumnezeu judecătile Lui, că mi s-a părut că multe lucruri nedrepte îngăduie Dumnezeu în lumea asta.

– Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre si gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine nu le ridica si pe cele mai adânci decât tine nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice? Judecătile Domnului sunt adânc mult!

Cum ai îndrăznit tu, un om, să cerci judecătile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu n-a vrut să te piardă, că putea să te piardă pentru iscodirea asta, dar, stiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, părinte, să-ti arăt că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Vezi câte ai judecat tu de mine? Câte am făcut, ti s-au părut că sunt rele; că sunt ucigas, că am furat vasul, că am dat foc casei, si câte am făcut. Dar ele au fost toate bune foarte si toate de mare folos s-au făcut. Au fost bune după judecătile lui Dumnezeu, nu după judecătile oamenilor!

Asadar să tinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb si rău, de multe ori ne înselăm! Că nu cunoastem judecătile lui Dumnezeu cele ascunse si necuprinse.

Sursa povestirii.

Pentru femei, dar şi pentru bărbaţi...Unde poate duce încăpăţânarea?

2011-09-25T04:52:00.000-07:00

Sursa foto.

Un bărbat şi soţia lui aveau probleme acasă şi şi-au aplicat tratamentul tăcerii.
La un moment dat, bărbatul şi-a dat seama că în ziua următoare avea nevoie ca soţia sa să-l trezească la ora 5.00 pentru un zbor de afaceri.
Nedorind să fie primul care să rupă tăcerea (şi să piardă), a scris pe o bucată de hârtie: "Te rog să mă trezeşti la ora 5.00" şi a lăsat biletul unde ştia că soţia sa o să-l găsească.
În dimineaţa următoare, bărbatul se trezeşte şi descoperă că este ora 9.00 şi că a pierdut avionul. Furios, tocmai se pregătea să se certe cu soţia lui că nu l-a trezit, când a observat un bileţel lângă pat:
"Este ora 5.00.Trezeşte-te !".

Concluzia: bărbaţii nu sunt echipaţi pentru genul acesta de întreceri.
Se poate că Dumnezeu a creat bărbatul înaintea femeii,
dar întotdeauna există o ciornă înainte de capodoperă !

Primită VIA EMAIL.

De ce bărbații nu ascultă și femeile nu știu să se uite pe hartă?

2011-09-24T06:22:00.000-07:00

"Sa acordam zilnic cel putin cincisprezece minute studierii si interpretarii gesturilor altora si, totodata, sa ne straduim sa ne cunoastem indeaproape gesturile proprii" este un fragment din cea mai vanduta carte scrisa de omul care este supranumit "Mr. Body Language".

Numele sau este Allan Pease. Nascut in Melbourne, in 1952, Allan Pease si-a inceput cariera foarte devreme. La varsta de 10 ani castiga bani vanzand bureti de vase din usa-n usa. La 17 ani era numarul 1 in vanzari, pe plan national, la o companie care vindea oale si cratite. Patru ani mai tarziu realiza o mare performanta: era omul care, in primul an de munca, reusise sa vanda asigurari de viata in valoare de 1 milion de dolari.

Prin discursurile sale la diferite intalniri a iesit la iveala si talentul sau: Allan Pease este un foarte bun vorbitor in public. Acest prim succes l-a facut sa scrie prima sa carte: "Limbajul trupului" - care a fost un bestseller (vandut in peste 12 milioane de exemplare in intreaga lume).

In 1990 a intalnit-o pe cea care avea sa-i devina sotie, Barbara. Patru ani mai tarziu, o frauda din partea unui prieten apropiat il lasa fara nimic.

1994 a fost un an nefericit pentru Allan Pease - tot atunci descoperea ca are cancer la tiroida. A fost operat si a reusit sa mearga mai departe. Impreuna cu sotia sa a inceput o actiune in justitie pentru a recupera banii pierduti in urma fraudei, dar, in scurt timp, si-au dat seama ca acest lucru nu avea sa-i ajute cu nimic. Au decis sa schimbe ceva in viata lor si atunci au schimbat locul: s-au mutat in Anglia. Dupa trei ani de studiu asupra relatiei barbat-femeie, s-a "nascut" un alt bestseller, "Why Men Don't Listen & Women Can't Read Maps". In scurt timp, Allan Pease a devenit celebru, cu numeroase aparitii in emisiuni de succes, la radio sau la TV, in toata lumea.
Anul 2000 a fost, din nou, un an tragic. Era diagnosticat, pentru a doua oara, cu cancer, de data aceasta la prostata. Doctorii i-au spus ca mai are doar trei ani de trait, dar el si sotia lui au refuzat sa creada acest pronostic. A ales, pur si simplu, sa traiasca. A facut tot ce se putea, a studiat si, peste doi ani, a scapat de blestemul cancerului si acum este mai sanatos ca niciodata.

Azi activeaza in cadrul propriei firme de training, cu baza in Australia, si tine seminarii in peste 30 de tari. A scris numeroase carti impreuna cu sotia sa, Barbara, traduse in 50 de limbi si vandute in peste 20 de milioane de exemplare.

Sursa info.

Scorpions

2011-09-24T05:43:00.000-07:00

Sursa foto.

Scorpions este cea mai renumită și consacrată trupă hard rock/heavy metal din Germania. De-a lungul carierei lor, care durează de mai bine de 40 de ani, aceștia au vândut peste 70 de milioane de albume. S-au făcut cunoscuți mai ales prin hituri ca Wind Of Change sau Still Loving You.

(Sursa: Wikipedia)

Melodiile mele preferate de la SCORPIONS>

Scorpions - wind of change (titrare in romana)

Vezi mai multe video din muzica

RECOMANDARE DE MUZICA ROCK.

Zaz - Je veux - Oubliez donc tous vos clichés!

2011-09-23T11:24:00.000-07:00

Sursa foto. Isabelle Geffroy (born 1 May 1980), better known by the nickname Zaz, is a French singer mixing jazzy styles, French variety, soul and acoustic. She is famous for her hit "Je veux", from her first album, Zaz, released on 10 May 2010.

Donnez-moi une suite au Ritz, je n'en veux pas

Des bijoux de chez Chanel, je n'en veux pas
Donnez-moi une limousine, j'en ferais quoi ?
Offrez-moi du personnel, j'en ferais quoi ?
Un manoir à Neufchatel, ce n'est pas pour moi
Offrez-moi la Tour Eiffel, j'en ferais quoi ?

Je veux de l'amour, de la joie, de la bonne humeur
Ce n'est pas votre argent qui fera mon bonheur
Moi je veux crever la main sur le coeur
Allons ensemble, découvrir ma liberté
Oubliez donc tous vos clichés
Bienvenue dans ma réalité

J'en ai marre de vos bonnes manières, c'est trop pour moi
Moi je mange avec les mains et je suis comme ça
Je parle fort et je suis franche, excusez-moi
Finie l'hypocrisie, moi je me casse de là
J'en ai marre des langues de bois
Regardez-moi, de toute manière je vous en veux pas et je suis comme ça !

Je veux de l'amour, de la joie, de la bonne humeur
Ce n'est pas votre argent qui fera mon bonheur
Moi je veux crever la main sur le coeur
Allons ensemble, découvrir ma liberté
Oubliez donc tous vos clichés
Bienvenue dans ma réalité

= in Romanian

Ofera-mi un apartament la Ritz, nu-l vreau
Ofera-mi bijuterii Chanel, nu le vreau
Ofera-mi o limuzina, ca sa fac cu ea ce?
Ofera-mi personal, la ce mi-ar folosi?
O vila la Neufchatel, nu e pentru mine
Ofera-mi Turnul Eiffel, la ce mi-ar folosi?

Eu vreau iubire, fericire, buna dispozitite
Nu aurul vostru imi aduce fericirea
Vreau sa mor cu mana pe inima
Sa mergem impreuna, sa-mi descopar/gasesc libertatea
Asa ca, uitati de toate cliseele voastre
Bine ati venit in realitatea mea

Sunt satula de bunele voastre maniere, este prea mult pentru mine
Eu mananc cu mana, asta sunt eu
Vorbesc raspicat si sunt directa, scuzati-ma
Gata cu ipocrizia, eu m-am carat de aici
M-am saturat
Uitati-va la mine, orice ar fi nu va vreau si asta-s eu

Eu vreau iubire, fericire, buna dispozitite
Nu aurul vostru imi aduce fericirea
Vreau sa mor cu mana pe inima
Sa mergem impreuna, sa-mi descopar/gasesc libertatea
Asa ca, uitati de toate cliseele voastre
Bine ati venit in realitatea mea

M-am culcat pe o ureche...

2011-09-23T09:47:00.000-07:00

Sursa foto.

A doua povestire din al doilea volum Amprente...

Alaltăieri, pe la miezul nopții, am fost în barul ăla super-tare din colț cu trei prieteni.

”Black and Red”. Știți voi: ambianță, fum de țigară prin care nu-ți vezi vârful nasului, reluarea de la meci și multă multă băutură. Multă de tot. Acolo chiar ai de unde alege. Noi am comandat Martini. Sec. Cu ăștia doi, sau erau trei?, nu umblu eu de obicei. Mă consider un intelectual și nu am ce discuta cu ei. Dar în seara aia chiar nu puteam să stau singur în casă și să urlu la lună. Oricum nu eram atent la discuțiile lor: una-două se ceartă cine câștigă în Ligă. Ce mă doare pe mine capul cine câștigă în Ligă? Și așa nu-s microbist.

Vă-ntrebați probabil dacă nu muream de plictiseală? Ei bine, și eu mă întreb. Știți ce am

descoperit? Că nu. De ce? Fiindcă e plăcut să râzi de prostia unora. Să nu mă credeți nesimțit. De obicei nu trag cu urechea la discuția vecinilor. Doar atunci când mă plictisesc. Ei, și ce dacă mă plictisesc cam des? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Dar, la urma urmei de ce mă scuz? Intelectualul e eroul aici. Așa că silenzium! Să nu vă aud.

La TV-ul cu plasmă s-a arătat scorul: doi-zero pentru cacaniii în dungi. Tot barul țipă

exaltat. Eu stau frumos la locul meu și sorb o gură de Martini. Cuminți stau și fetele de la masa alăturată. Ele au altele de povestit: „Fată, ai văzut emisiunea X? Ce tare a fost! L-a eliminat pe ăla frumos.”, „Păi, de ce a fost tare, fată? Că doar l-a eliminat pe ăla frumos.”, „Fată, da’ ești blondă? Dacă e frumos, neapărat e luat sau gay.”

Următoarea înghițitură de Martini mi-a rămas în gât. Să mă ferească Sfântu’ de asemenea

„minți luminate”! Aș fi vrut să nu fiu eu atât de galant și să le spun: „Fetelor, dar voi știați că gay în engleză înseamnă vesel? De unde axioma asta?” Dar mai bine nu. În primul rând pentru ele cuvântul axiomă ar fi fost o înjurătură. Mă mai trezeam și cu poliția pe cap. Plus că emisiunile de tip X sunt spectacole mediatice de tip tabloid cu scandale simulate și clișee melodramatice. Publicul își merită spectacolele din moment ce ținta este tocmai incultura publicului. Știți ce mă calcă pe mine pe nervi? Că după ce că-s niște tâmpenii, pe deasupra sunt niște tâmpenii furate, sau hai copiate. Produsul expirat în America trebuie aruncat la un coș de gunoi, nu? M-am cam amețit de la Martini-ul ăsta. De obicei nu beau. Cu fumul de țigară m-am obișnuit. Regret doar că o să-mi intre în haine. Va trebui să le spăl. O săpuneală îi trebuie și culturii noastre. Dintre toate posibilitățile, noi am ales kitsch-urile.

Mă întreb de ce râd idioții ăștia de mine. Dacă m-aș putea ține pe picioare, i-aș învăța eu

minte. I-aș împăia și i-aș expune la secțiunea „Așa Nu”. Dar nici nu se merită. Unul m-a luat de o mână. Ce-o mai fi vrând? Altul m-a luat de cealaltă? Ce vor ăștia? Să jucăm hora? Au vorbit ceva între ei. Parcă aș fi recunoscut o înjurătură. Vroiam să le răspund, dar nu-mi venea în minte ce. În capul meu era o vânzoleală de nedescris. Nu făceam decât să deschid gura, fără să articulez niciun sunet. Mă mir că mai eram conștient. Dintr-o dată, am simțit cum sunt pus în genunchi. O duhoare de nedescris mi-a trezit simțurile. Eram într-o toaletă. Unul din amici a spus: „Hai odată!”. Nu știu dacă vorbea cu mine, dar instinctiv am simțit nevoia să vomit.

Apoi nu mai știu ce s-a întâmplat. M-am trezit a doua zi mahmur, în pat. Adormisem pe

o parte și urechea stângă îmi țiuia. Mă durea, dar mi-era lene să mă întorc pe cealaltă parte. Mie, intelectualului mi-era lene să elimin problema. Ce drept mai am să-i judec pe cei din bar? Toți suferim de aceeași boală. Încă mă doare urechea pe care m-am culcat!

Invitatie la normalitate

2011-08-03T02:11:00.001-07:00

Sursa foto.

A treia și ultima povestire din vol. 4 A.L.

Încerca să-și deschidă ochii, dar nu reușea. Ridică încet pleoapa de la ochiul stâng, apoi cea de la ochiul drept, zgâriind cu genele materialul aspru în care îi era cufundată fața. Respira regulat. Doar atunci când auzi pe cineva intrând în cameră inspiră forțat, ca pentru a reține mirosul acela specific al pernei. O inspirație fugară, ca un furt. Ascultând pașii intrusului, îl simți apropiindu-se de pat. Instinctiv, închise ochii, dar în această acțiune o geană se frânse provocându-i durere și o schimonosire a feței.

Intrusul nu spunea nimic. Nici nu căuta în sertare. El nici măcar nu se mai mișca. Pur și simplu stătea undeva în cameră. Ridică mâna cu repeziciune la gură ca să oprească un strănut. Prea târziu. Microbii s-au eliberat în aerul camerei. Imediat își aținti ochii către pat. Omul dormea. Deci nu-l trezise. Parcă ar fi regretat. Parcă ar fi regretat că nu l-a trezit. Se duse către geam și dădu la o parte draperiile, luă un marker de pe noptiera de lângă pat și scrise cu majuscule: „INVITAȚIE LA NORMALITATE”.

Bărbatul întinse mâna pe sub plapumă către noptieră. Căuta un obiect folositor. Dar nu pipăi decât câteva cutii de pastile, două pixuri, un caiet și un telefon. Telefonul! Îl luă încet, fără zgomot, și-l apropie de ureche. Dar butona în zadar. Nu mai avea baterie. Se descărcase cu o oră înainte. Chiar el îi ascultase bipăitul prin somn. Ce ghinion! Întinse din nou mâna și dădu peste un obiect rotund, solid, pe care nu-l putea identifica. Îl trase către el și descoperi că era o portocală. Și-o vârî în buzunarul de la piept. Mai întinse odată mâna. Acum descoperi pe noptieră un foarfece. Tot e bun. Decât nimic. Însă, când să-l ia, auzi o voce care întrebă:

- De ce nu folosești cuțitul?

Cel din pat înlemni. Vorbea cumva intrusul? Îl urmărise tot timpul? Acum râdea de el?

- Ar trebui să folosești cuțitul. Cu foarfecele nu desfaci foarte bine coaja de portocală.

Omul se ridică în capul oaselor. Măsură vorbitorul din cap până-n picioare și răspunse:

- Ne cunoaștem de undeva, domnule? De ce-mi întrerupi somnul?

- Deci nu mă recunoști? Uită-te pe fereastră atunci!

O privire fugară. Prin fereastră – un soare orbitor, o grădină singuratică, un tei adormit, o pasăre pierdută în decor și cerul nemărginit, albastru.

- Nu înțeleg.

- Asta fiindcă privești prea departe. Să știi că de multe ori ne confruntăm cu acest fapt. Nu suntem în stare să vedem ceea ce e în imediata apropiere, fiindcă ne concentrăm prea mult asupra a ceea ce e departe, în orizont. Analizăm probleme îndepărtându-ne de substanța lor. Căutăm soluții undeva în neant și nu depistăm cauzele de lângă noi. Tu poate vezi nemărginirea cerului prin fereastră, dar nici măcar nu ai observat că într-un colț eu am scris „invitație la normalitate”, că între cuvinte geamul s-a spart pe alocuri și că ar trebui reparat. Tu vezi printr-un geam spart o altă lume. Uită-te în camera asta. Ce vezi? Ce vezi pe noptieră?

- Aceleași pastile pe care le-am pipăit, pixuri, caietul...Nu mai e telefonul și nici portocala fiindcă le-am luat eu. Ah, și foarfecele.

- Ia uită-te la degetele tale, ce vezi?

- Nimic.

- Nimic?

- Nu.

- Ai pe degete o urmă de praf, iar pe noptieră ai lăsat urme de degete în praf. Tu ești atent la tot ce e mare, destul de vizibil cât să-ți cadă în cap și uiți detaliul. Nici măcar nu știi că tot pipăind obiecte le-ai șters de praf, l-ai târât apoi după tine în pat și l-ai dus până la piept, la buzunarul din fața cămășii de noapte. Uită-te la buzunar, ce vezi?

- O umflătură. E portocala înăuntru. Altceva nu poate fi.

- Da. Dar înainte nu era portocala. Era doar buzunarul, și acesta are un ren desenat pe el, un ren în mijlocul verii. Nu știu dacă îl cheamă sau nu Rudolf, totuși are nasul roșu. Nasul e un nasture de care s-a agățat un fir de păr, un fir lung și castaniu. Nu e al tău. Tu știi că nu e al tău, dar nu știai că e acolo. Acum ai aflat că de nasturele roșu al buzunarului în formă de ren al cămășii tale stă agățat un fir de păr care nu-ți aparține. Nu mă interesează de ce nu-ți aparține. Mă preocupă în schimb un lucru: crezi în superstiții?

- M-ai amețit. De ce treci de la un subiect la altul?

- Dar tu? De ce treci de la un subiect la altul?

- Nu eu trec, ci tu!

- Exact, tu!

- Ce tot vorbești acolo? Ești un străin în casa mea și ar trebui să-ți iei tălpășița înainte să sun la poliție.

- Prea târziu.

- Cum așa?

- Poliția e deja aici. Uită-te pe fereastră.

Era adevărat. O mașină de poliție se oprise în fața casei. Un om zdravăn ieși din ea și sună la ușă. Țârâitul soneriei se auzi puternic.

- Cine a chemat poliția? întrebă cel din pat înfricoșat de coincidență.

- Chiar tu, răspunse intrusul.

- Îți bați joc de mine?

- Nu. Ai sunat acolo când ai luat telefonul în mână. Am crezut că vrei să te denunți singur, dar apoi ai întins mâna după portocală. Ar trebui să te închizi într-un ospiciu. Începi să înnebunești. Păcat că nu te vezi în oglindă. Ce față speriată ai! Nu știu de ce vrei să mă denunți la poliție. Sunt partea normală din tine. M-ai uitat pe undeva prin inconștient și nu vrei în niciun chip să-ți aduci aminte de mine.

- De ce să fii tu partea normală? De ce să nu fii virusul nebuniei mele?

- Nimeni nu a afirmat că nebunia e anormală. Numește-mă cum vrei. Știu sigur că-mi vei pune același nume ca și ei.

- Ei? Care ei? Despre ce mai vorbești acum?

- Of, tu chiar ești un produs de-al lor. Un prototip perfect. Nu vrei nicicum să te debarasezi de tot ceea ce ți s-a implantat în conștiință. Faci ce zic ei. Spui ce zic ei. Viața ta e scrisă de ei. Nu. Nu mă mai întreba încă odată cine-s ei. Află singur! Știai că ai întârziat la serviciu? Deja te-ai făcut palid. Știi că ei te vor certa. Nu ai voie să întârzii la serviciu. Trebuie să te scoli dimineața ca să urmezi aceeași rutină. Nu ai dreptul să vorbești cu tine sau cu altcineva, fiindcă s-ar putea chiar să gândești. Dacă încalci regula ți se dau alte haine, alte sarcini. Dacă tot continui să faci asta, se ajunge la o cămașă de forță și ți se dă verdictul: nebunie. Iar tu cu fărâma ta de conștiință dată rămasă îi vei crede. Vei crede că ai înnebunit și te vei împăca cu tine însuți. Cine știe? Dacă ești cuminte, s-ar putea să te vindeci și atunci redevii un om normal, reintrii în rândul lor. Apoi te vei feri să mai vorbești cu tine. Te vei feri de singurătate de teamă să nu înnebunești din nou. Ți-e frică acum de mine, nu-i așa? Știi că nu o să-ți fac niciun rău, dar ți-e frică de faptul că ce ți-am spus o să te obsedeze, că te va măcina zi și noapte, că în final vei ceda și vei povesti cuiva ce s-a întâmplat. Acel cineva te va sfătui să ceri ajutor. Și tu știi că o vei lua de la capăt dacă apelezi la acel ajutor. Dar eu îți dau voie să nu te gândești la mine. Să mă uiți. Pot să-l invit și pe polițist în casă, deși în cinci secunde ajunge înapoi la mașină. Vezi? Deja s-a plictisit să aștepte. Oamenii obosesc prea repede în ziua de azi. Renunță prea ușor. S-au săturat de luptă. De ce te-ai ascuns sub plapumă? Nu vrei să mă privești? Chiar atât de obosit ești? Bine atunci. Am plecat. Pa!

Soneria se auzi din nou. Omul se ridică speriat din pat. Nu era nimeni în cameră. Pe noptieră portocala și foarfecele erau la locul lor. Suna alarma de la telefon. Trebuia să se trezească, să se spele pe ochi, să se îmbrace, să mănânce ceva pe fugă și să prindă microbuzul ca să ajungă la timp la serviciu. Oftă. Se dădu jos din pat și se duse în baie. Se uită în oglindă. Avea cearcăne la ochi. Privirea îi alunecă spre buzunarul de la cămașa de noapte. De nasul renului era agățat un fir de păr care nu era al lui. Îl luă, îl privi lung și apoi îl aruncă pe gresia din baie. Își cufundă fața în apa rece din căușul palmelor și simți cum își revine. Se reîntoarse în dormitor. Deschise dulapul și-și căută niște haine, dar era încă prea întuneric ca să le deosebească, așa că se îndreptă spre fereastră ca să dea la o parte draperiile. Încă o grădină, încă un tei, încă o pasăre pierdută în decor și cerul. Știa că geamul său avea într-un colț câteva spărturi care trebuiau reparate. Nu era nevoie să se uite într-acolo ca să-și dea seama că un marker scrisese „invitație la normalitate”. Dacă nu ar fi fost scris pe geam, ar fi fost scris peste tot pe dinăuntru. Trase draperiile la loc.

Amprente Literare vol. 4

2011-08-01T00:06:00.000-07:00

Luni, 25 iulie 2011, curierul rapid mi-a adus o bucurie în casă. Cel mai recent volum din Amprente Literare, cu numărul 4, al doilea în care am publicat eu și un număr aniversar. La mulți ani, visătorilor!

CV-ul de la început conține următoarele reflecții pe care vreau să vi le împărtășesc și vouă:

Principala asemănare între a te uita pe fereastră și a citi dintr-o carte este că în ambele cazuri poți spera că totul se va termina cu bine. Principala diferență între a te uita pe fereastră și a citi dintr-o carte este că poți închide cartea oricând nu-ți mai convine acțiunea. În realitatea de zi cu zi nu e așa.

M-am găsit de multe ori în situația în care trebuia să răspund la întrebarea: „De ce scriu?” De fiecare dată nu știam ce să răspund. Și azi e la fel. Cum să explic? Nu am un motiv anume și nu scriu doar din plăcere. Câteodată scriu din amărăciune, de prea multă tristețe. Scrisul e o terapie, cum spunea Cioran, și ceva mai mult de atât, e un mod de a supraviețui.

În acest al doilea volum în care public au apărut trei povestiri de-ale mele: Piatra de hotar (click aici pentru a citi), Invitație la normalitate și M-am culcat pe o ureche.

Mulțumesc mult Geanina, Cristian Lisandru și tuturor colegilor mei visători de pe Amprente!

Tragedia saltelei (un singur act)

2011-07-22T09:48:00.000-07:00

Cititorii se vor pregăti pentru piesa de teatru. Pentru început, își vor freca ochii, își vor șterge ochelarii și vor tuși sugestiv. Totul începe cu lăsarea cortinei. Cititorul va fi nedumerit, va aștepta, își va imagina o cortină imensă, roșie care ar putea lua foc oricând ca în orice tragedie veritabilă, se va uita din nou la titlul piesei, apoi la cortina care rămâne nemișcată. Plictisit, își va cerceta vecinii care se scobesc cu nerușinare în nas, cei câțiva din spate sforăie de zor. Un impuls îl străbate: să se ducă să vadă ce se întâmplă după cortină. Aude vagi foșnete, dar nu îndrăznește să se ridice. Ce vor spune ceilalți? Învins de această întrebare, stă cuminte la locul lui ca toți cei din sală.

Deodată lumina reflectoarelor se oprește asupra lui. Cei din sală aplaudă fără să știe ce se întâmplă. Acesta e singurul lucru pe care l-au învățat de-a lungul timpului: să aplaude pe cel în lumină și să nu se sinchisească de cel din umbră. Intimidat de aplauze, el se va ridica în picioare, va încerca să spună ceva, dar nu va reuși decât un exercițiu al deschiderii și închiderii gurii. Aplauzele sporesc. Publicul este prin excelență educat, publicul vine cu lecția pregătită de acasă, publicul știe cum să reacționeze: aplaudă. Mai greu este pentru actor: el trebuie să mulțumească publicul prin cuvinte frumoase și bine alese. Cititorul își cere, într-un final, scuze, pretinzând că nu știe replicile. Scuzele sunt refuzate. I se cere să improvizeze, să nu rămână sechestrat între rândurile impuse de un scenarist. Cititorul, însă, afirmă că el nu este obligat să participe la acțiune, că el este Cititor și, deci, spectator, că ei ar trebui să fie originali ca să-l impresioneze. Publicul dă din umeri, el a venit cu lecția învățată, cum adică să fie original? A greșit cu ceva? Imposibil, dintotdeauna și-a asumat rolul „ascultătorului care ovaționează” și acum cineva încearcă să-l urce pe scenă, sau mai bine spus să-i urce pe scenă, căci reprezintă o masă de oameni care nu au știut niciodată ce înseamnă să ia inițiativa.

Situația rămâne tensionată. Cortina se dă la o parte. Atenția tuturor este dirijată spre scenă. Un om târăște după sine o saltea veche, plină de praf de-a lungul ei, apoi cortina este din nou lăsată. Nimeni nu sparge tăcerea. Cititorul plictisit deja se gândește de ce se obosește cu o lectură fără sens, în loc să doarmă sau să se uite la TV. Salteaua lui îmbietoare îi vine în minte, în contrast cu cea care tocmai se perindase prin fața ochilor săi, o saltea veche, probabil cu arcuri uzate care-ți străpung pielea, cu o scobitură lăsată de-a lungul timpului de greutatea corpului, cu o textură aspră și scămoasă care-ți provoacă mâncărimi. Cititorul va părăsi, astfel, povestea și se va îndrepta către pat. Sună telefonul. Nu răspunde. Deschide televizorul și, spre marea sa mirare, îl vede tolănit în saltea, pe omul din articol. Își freacă ochii. Nu-i vine să creadă. Doar era o poveste, nu? Reporterul îi cere acelui om să spună ce crede despre națiune, stat și conducere. Întrebatul dă din umeri și se întoarce pe o parte, deranjat probabil de vreun arc. Reporterul insistă, începe să îndruge niște chestii despre libertatea de exprimare, despre dreptul fiecăruia de a spune ce gândește, despre revolta cuvântului. Omul tot nu răspunde nimic. Atunci reporterul, dezamăgit, îl întreabă doar: „Nu vă deranjează să dormiți toată viața pe o saltea uzată, cu un arc în spate?” Omul, pentru prima dată curios, spune: „Îmi dați alta gratis?”. Replica: „Nu, dar puteți munci ca să câștigați o saltea mai confortabilă!” Omul se culcă din nou.

Cititorul, uimit de-a dreptul, dă automat pe un canal de știri. La ora curentă, este o emisiune cu invitați politicieni. Vorbeau despre un manifest izbucnit în capitală, iar politicienii asigurau națiunea că sunt angajați în rezolvarea problemelor ei. Un zâmbet trist apare în colțul gurii. A înțeles, în sfârșit, „tragedia saltelei”. Se mai întreba doar dacă publicul ar fi aplaudat în continuare, dacă omul s-ar fi întors pe partea cealaltă și dacă reporterul s-ar fi mutat cu interviul la manifestanți ca să demonstreze că există „libertate de expresie”. Singura umbră de tristețe provenea de la „dat-ul” lucrurilor, parcă toate ar fi fost scrise într-un scenariu, parcă istoria ar fi fost pusă pe „replay”. Ce e bucuria libertății, a dreptului, când toți se complac într-o bucurie a lașității, o mulțumire a celui condus, a celui care nu iese înafara replicii sale? Și totul începea după lăsarea cortinei...

PS de maximă urgență: Ca „păpușar” al personajelor mele, am dreptul să fac cu ele ce vreau. Dar îmi doresc ca măcar unul din ele să iasă din povestea impusă și să facă ce crede de cuviință. Las, deci, „Cititorul” să tragă concluziile din poveste și să decidă ce personaj vrea să fie în viața reală.

Articol semnat de Popa Ana Gabriela (subsemnata),

clasa a X-a, C.N. „Dimitrie Cantemir”

și apărut în ziarul ONEȘTI EXPRES

Joi, 9 iunie 2011

Oamenii mai pleaca, mai vin, dar intotdeauna se intorc...

2011-07-19T02:23:00.000-07:00

Nu sunt acasa. De aceea nici nu scriu cu diacritice, scriu pe fuga. Cred ca o parte a constiintei mele ma impinge sa ma scuz ca am lipsit atata timp. Dar scuzele au fost dintotdeauna prea obositoare. E mai reconfortant ca oamenii sa se comporte ca si cum nu s-a intamplat nimic. Poate ca mi-am neglijat blogul, dar asta a tinut exclusiv de decizia mea, de dreptul meu de "uzufruct" daca pot sa-i spun asa. E drept ca nu am avut conexiune la internet dar e tot drept ca am vrut sa ma detasez un pic. Melodia lui Ferras poate ca nu are legatura cu postarea mea, insa imi place la nebunie si am vrut sa o postez. Simt cumva, ascultand-o, ca oamenii mai pleaca, mai vin, dar ca intotdeauna se intorc...poate ca eu am mai lipsit si poate ca voi mai lipsi, nu pot fi consecventa in toate...dar m-am intors!Si cred ca asta am sa o fac mereu...

Florin Chilian - Porunca Întâi - Ca în viață...

2011-06-04T04:37:00.000-07:00

Florin Chilian - Porunca 1

Asculta mai multe audio diverse

VERSURI
Popii au conturi în bancă, cerurile nu-i încap
Oficiază cununia între Dumnezeu și Drac
Ca-n viață...

Nu ne mai botează pruncii, Mortu-n casă ți-a rămas dacă
Nu le bagi degrabă în sutană un plic gras
Ca-n viață...

Popii umblă cu mașina pe când tu, un biet măgar,
Aștepți binecuvântarea într-o baltă pe trotuar
Ca-n viață...

Puțini au rămas cu harul de-a ți-l da pe Dumnezeu
Atunci când te rupe viața, alinarea vine greu
Ca-n viață...

Dumnezeu e pus la bancă, stă în cont bine păzit
Popii nu mai fac vecernii, fac biserici pe profit
Ca-n viață...

Dumnezeul lor e banul, care fiul a trădat
Au vândut până și taina..Popo...popo, ochi de drac!
Ca-n viață...

Au rămas părinți cucernici prea puțini ș prea ades
Ei le-au sfărâmat altarul, Doamne, lacrimi au cules
Ca-n viață...

În biserica din suflet unde fug când e prea greu
o sa pună guvernantii impozit pe Dumnezeu
Ca-n viață...

Uite, are popa vilă, are barcă cu motor
A uitat ce-i umilinta, raiul stă în curtea lor
Ca-n viață...

Nu le mai ajung argintii, pretul vanzarii a crescut
Se îneacă-n lacrimi sfintii, ne întoarcem la-nceput
Ca-n viata...

Plânge sus în cer Maria, lacrimi pe icoana noastra
Se mai nasc minuni pe lume, cine să le-mpărtăsească?
Ca-n viata...

Se închide-altaru-n suflet, rămâi încuiat pe-afară
Nu mai dă nimeni lumina Doamne pentru-a câta oară?
Ca-n viata...

Fariseii râd în strană, lumina e frântă pe cruce
Sub un munte de păcate, Doamne, cum le mai poti duce?
Ca-n viata...

Stă Andrei privind prin geamuri colorate-n Voronet
Noi ne cumpărăm iertarea..Doamne..toate au un pret
Ca-n vïata...

Poporul nostru talentat și credincios...

2011-06-04T03:41:00.000-07:00

O imagine face cât o mie de cuvinte așa că nu mă voi obosi astăzi să vorbesc despre poporul nostru talentat și credincios (la modul ironic) ci vă voi oferi două poze găsite de mine pe net.

Îmi doresc o Românie în care pozele acestea să nu fie valabile, o Românie în care talentul și credința să fie modalități de înălțare, de ființare și nu de supraviețuire. Îmi doresc ca ceva să se schimbe. Acesta mi-e visul. Pot oare să îndrăznesc să-l păstrez?

Sugarfree

2011-05-28T11:52:00.000-07:00

Vă recomand o trupă de pop-rock italiană care-mi place foarte mult.

SUGARFREE - SCUSA MA TI CHIAMO AMORE

SUGARFREE - SOLO LEI MI DA

SUGARFREE - SPLENDIDA

Grotescul se vinde bine (chiar și de Paște)

2011-05-28T09:06:00.000-07:00

E o primăvară capricioasă care ne obligă uneori să stăm închiși într-o cameră și să schimbăm canalele de la televizor fără oprire. E o primăvară care ne-a adus, în schimb, sărbătoarea Paștelui în casă și în suflet. Sărbătoare amintită, din păcate, doar de mesele îmbelșugate și de clopotele bisericii, fiindcă televizorul s-a dezis de ea în favoarea unor „vedete” pe care nu mă obosesc să le enumer ce se perindă prin tot felul de emisiuni, blocând fluxul informațional. Până și posturile pe care le credeam mai serioase se conformează sondajelor de rating. La urma urmei „vox populi, vox dei”, nu-i așa? Zilele trec și se pare că preferințele românilor pentru știrile de scandal rămân intacte. E o plăcere care, din păcate, nu se supune erodării. E o plăcere care, dacă în general mi se pare paradoxal de firească, azi când ciocnim ouă roșii mi se pare scandaloasă.

Firescul ei ar putea decurge din plictiseală cumulată la subcultură (ca să nu spun incultură). Oamenilor li „s-au acrit” de politică – aceleași știri monotone, aceleași conflicte supărătoare, aceleași înjurături adresate conducerii, nicio luminiță la capătul crizei, dacă există într-adevăr un capăt. În plus, românii suportă faptul că sunt conduși de o bandă de politicieni total dezinteresați de „binele țării”. Sunt resemnați, așteaptă alegerile următoare, timpul lor este „răbdător”, dilatat, fără prea multă acțiune. Totuși, mă așteptam ca cel puțin trei zile să fie cuprinși de amnezie, să-și amintească doar pe cine sărbătorim în aceste zile, de ce o facem, măcar acum să fie revoltați de spectacolele mediatice ieftine ce țin prima pagină a tabloidelor. Am greșit în a crede că grotescul nu se vinde bine de Paște.

Niște elevi revoltați de această comedie se întreabă, pe drept cuvânt, cât va mai dura? Greu de răspuns la o întrebare care nu ar trebui adresată unei persoane, ci unei națiuni. E ca și cum aș întreba: Cât va mai dura corupția în România? Cât va mai dura letargia noastră? Cât va mai dura staționarea noastră pe ultimele locuri în clasamentele europene și nu numai, sau pe primele locuri la secțiunea aspecte negative? Va trebui să treacă Paștele ca să ne amintim că suntem creștini sau așteptăm un BreakingNews ca să ne anunțe că Hristos a înviat? Scrisul este o armă adecvată doar atunci când nimerește ținta care trebuie. Se vor opri oare dependenții de „ultimele știri ale vedetelor de mahala” să citească un astfel de articol? Se vor gândi că după ce s-au săturat de miel, drob, sarmale și cozonac, în timp ce stau în fața televizorului, adevăratele noastre valori, „viitorul” reclamat fiecărei generații ia avionul către țările dezvoltate ale Occidentului și că singurele lor legături, mai mult sufletești, rămân aceste sărbători?

La ce viitor, la ce alegeri mai bune, la ce speranțe să se aștepte românii dacă standardul lor cultural se rezumă la câteva emisiuni ieftine care acaparează spiritul creștin în aceste zile fericite? De parcă ar mai conta cine se păruie, cine se împacă, cine dispare și reapare, dacă scenariul rămâne același pentru toți actorii. Un scenariu prost scris pentru un public care-l plătește greu. Aveți naivitatea să credeți că telenovela lor e reală dacă scrie „În Direct”. Aveți naivitatea să credeți că „Învierea e și la anul”. Iar dacă v-aș spune că în fiecare an e „în direct” ați râde.

Schimb din nou canalul la televizor. Dau de aceeași știre peste tot. Nu am altă soluție decât să închid. De ce port în suflet tristețea unei asemănări între lipsa de alternativă a emisiunilor TV și ceea ce-mi oferă această țară drept argumente pentru viitor? De ce-mi pare discursul meu patetic, exagerat și obosit? Mă simt ca în fața unei mulțimi care trimite mesaje pe ascuns sau doarme fără nerușinare. Ce să fac să o trezesc? Aș îndrăzni să-i spun acestei țări: Hristos a înviat! Dar tare mă tem că răspunsul va rămâne o șoaptă între alte replici. Totuși, îndrăznesc: Hristos a înviat!

Articol semnat de Popa Ana Gabriela (subsemnata),
clasa a X-a, C.N. „Dimitrie Cantemir”

și apărut în ziarul ONEȘTI EXPRES

Joi, 28 aprilie 2011

Alecart, Câteva lucruri pe care le-am uitat

2011-05-21T10:58:00.000-07:00

Vă salut dragii mei bloggeri, dragii mei prieteni, părăsiți de mine într-un mod nu tocmai corect. Vă cer iertare, pentru a mia oară cred, invocând drept scuză lipsa de timp. Știu că trec din scuze în scuze, dar până nu se va încheia și ultima medie nu voi avea răgaz. Până la viitoarea noastră revedere vă recomand călduros un refugiu cultural, o revistă de care v-am mai pomenit aici pe blog, care are și o etichetă: e vorba de Alecart!

ALECART este o revistă dragă mie, nu doar prin nivelul ridicat din punct de vedere cultural și artistic al articolelor sale, ci prin speranța pe care o văd eu în această revistă. Ce speranță? Speranța unui viitor, a unei generații de tineri care au o viziune largă asupra vieții, a unei mentalități care ar putea schimba ceva în România, schimbare începută de acum. Deja, prin faptul că niște licee încearcă să colaboreze, că niște tineri se străduiesc să deschidă ochii publicului, învățând oamenii simpli ce înseamnă Arta, că niște profesori se chinuie să-i îndrume și să finalizeze cât mai bine fiecare număr, că au colaboratări din străinătate care se gândesc la România, care scriu articole pentru români, deja prin atâtea nenumărate lucruri EI au început lupta.

Consider că cel mai fericit lucru a fost să mi se îngăduie să particip la această luptă alături de ei. Să demonstrez că în ciuda a tot ce se întămplă în țara aceasta, cultura supraviețuiește, ba chiar viețuiește în spiritul creator al fiecărui mic scriitor care se zbate să transmită ceva.

Am publicat în revista Alecart în numărul 5, din decembrie 2010, apărut la Iași.

Sursa foto: http://www.alecart.ro/

Articolul publicat îl voi reda și aici pe blog, dar ca să vedeți exact revista, a apărut și în format electronic pe http://www.alecart.ro/

Câteva lucruri pe care le-am uitat...

I.Butoanele de la telecomandă au înțepenit. Apăs iritat cifra opt. Canalul rămâne același. La știri o spargere și o sinucidere. Prezentatoarea are ochi albaștri. Prea albaștri. Lentile de contact. Arunc telecomanda în pat și mă duc în bucătărie, lăsând televizorul aprins. Pe masă un ziar de ieri: aceleași spargeri și sinucideri. Alte personaje. Din lipsă de activitate, citesc articolul. Reconstituirea faptelor pare o poveste prost scrisă. E totuși o poveste care scoate grotescul la vânzare. Grotescul se vinde bine. Mai bine ca pâinea caldă sau țigările. Eu de ce nu apar la televizor? Sunt un biet amator de proză. Acum trei zile am apărut într-un ziar, ce-i drept. Pe ultima pagină, într-un chenar minuscul încadrat cu negru ca pentru rubrica „Decedați”, la loc de cinste în partea din stânga jos. Oricum nu era nimic interesant. Era despre cineva care scrie. Ce poveste mai e și asta? Nici măcar nu are un pic de dramă, tragedie, comedie sau suspans. Nu pot face nimic în privința asta. Sunt de-a dreptul penibil în ipostaza eroului...

II.Am dat televizorul pe mut. Buzele prezentatoarei se mișcă încontinuu. E dată cu ruj ieftin de un maro spălăcit. Sau poate că așa îmi pare mie. Și știrile îmi par ieftine în ziua de azi. Mă întreb dacă i-ar fi stat mai bine cu roșu. Ar fi fost în contrast cu eșarfa verde. Claxoane furioase, înjurături, pași grăbiți. Le aud chiar dacă televizorul e pe mut. Vin de afară. Mă îndrept spre balcon. Mă aplec să văd ce se întâmplă. Un cuplu tânăr se plimbă ținându-se de mână. Din când îm când se mai sărută, ușor, pe ascuns, ca și cum ar fi urmăriți. La doi pași de ei, pe stradă, un șofer claxonează enervat. Un altul coboară din mașină cu o bâtă de baseball. Probabil o să iasă cu scântei. Mă întreb dacă omului îi plăcea baseball-ul. Între timp vine poliția. Oare cât durează până vor ajunge și reporterii? Uite cum s-a născut o poveste. Povești de scandal. E atât de ușor încât simt că pot deveni și eu un personaj. Trebuie doar să mă aplec mai tare. Încă și încă până o să încetez să mai știu. Dar asta ar fi prea mult pentru mine. Aș regreta să nu pot fi eu martorul...

III.Trebuie să existe și alte modalități de a deveni o poveste. Ca de exemplu? Nu știu. Uită-te un pic la omul din India care are cel mai lung păr din lume. A intrat în Cartea Recordurilor. Eu ce ar trebui să fac? Să aștept să-mi crească părul din nas? Nu. Nu pot să aștept. Nu am răbdare. Și când îmi tai unghiile le tai din carne. Mă doare acum că mi-am amintit. Prefer să mă gândesc la altceva, ca de exemplu la Globul de pe birou. Ar trebui să fac o călătorie undeva. Să învârtim globul și să vedem unde se oprește. În Pacific. Printre niște insule. Adică în ocean. Păcat că nu sunt un bun înotător. A doua încercare. Tot în ocean. Nu am noroc la călătorii. Nu încerc a treia oară. Să nu se nimerească tot așa. Nu că m-ar interesa. Nu sunt fatalist de fel. Pur și simplu nu am simțit nevoia să mai învârt o dată „Pământul”.

IV.Ce ar fi să scriu? Să scriu despre mine? Un jurnal, memorii, un roman, orice. Dar cine ar citi? Viața mea nu e condimentată de superficialul tabloidelor de azi. Aș fi o umbră nebăgată în seamă. Am un bilet galben pe masă. Din acelea care se lipesc de orice obiect. E ultimul. Voi scrie doar atât: „Amintește-ți!”. E de ajuns. Apoi, o să mi-l lipesc în frunte, iar de fiecare dată când o să mă privesc în oglindă, o să spun: „Mi-am amintit!”. Și gata. Dar nu ar avea niciun haz. Mai degrabă, aș da altcuiva biletul să-și amintească de mine. Cel puțin așa voi trăi prin amintirea altcuiva. De cuvânt va fi legată imaginea mea, iar de imagine atâtea gânduri, câte se spun într-o ceașcă de cafea. Rămâne doar o problemă: dintre toate persoanele pe care le cunosc cui să-i dau biletul? Acum îmi pare atât de rău că am doar un bilet galben pe care scrie „Amintește-ți!”...

Românii au Talent...sau... Românii au Povești?

2011-04-26T01:15:00.000-07:00

Probabil că ați urmărit emisiunea anului: Românii au Talent. Dacă nu, aveți clipuri pe site-ul lor oficial.
Am așteptat finala cu nerăbdare. Mi-era frică de ce se va întâmpla, aveam emoții în sensul că au fost multe talente și speram ca ele să fie recunoscute chiar dacă nu câștigau concursul. Sper să nu-și risipească talentele fiindcă nu au câștigat un prim concurs.

Pe de altă parte, am fost dezamăgită, aspru dezamăgită. Nu de prestația concurenților, nu de părerile juraților, ci de voturile publicului. S-ar putea să fie doar părerea mea (deși știu sigur că mulți o împărtășesc), dar nu s-a votat corect în această primă ediție a concursului. Fiindcă noi românii nu am învățat încă să facem diferența între povești lacrimogene și talent adevărat. Nu contest faptul că Adrian Țuțu are ceva voce, un mesaj etc. dar cel mai mult a contat la el că era orfan, că muncea pe șantier, că avea O POVESTE.

Sunt de părere că talentul lui nu se compară cu cel al lui Narcis, fiindcă vocea lui Narcis e rară, contratenorii nu se găsesc așa ușor. Plus că și Rebeca Neacșu are o voce incredibilă. Acestea sunt talente adevărate și dacă mă contraziceți, nu faceți decât să-mi întăriți convingerea că suntem o națiune NEEDUCATĂ CULTURAL, că NU ȘTIM SĂ APRECIEM ADEVĂRATA VALOARE DINCOLO DE POVESTE...

Mi-a plăcut și Valentin Dinu, și fetele Cristina&Alina. E adevărat, era greu de votat deoarece în finală s-au prezentat multe talente. Dar singurii care m-au impresionat într-adevăr până la lacrimi au fost Narcis și Rebeca. Majoritatea celor care au votat au votat cu inima și nu cu mintea. Așa ceva nu se face într-un concurs. Dacă vroiau neapărat să-l ajute pe Țuțu puteau să strângă niște fonduri.

Regret. VALOARE SE ALEGE PE ALTE CRITERII! Ce ar fi dacă am lăsa competența pe locul II și am angaja doar oameni cu povești? Nu așa se rezolvă cazurile triste. Toți suferim, toți avem probleme. Totuși, problemele pălesc în fața Talentului Adevărat.

Hristos a înviat!

2011-04-24T12:22:00.000-07:00

Hristos a înviat!

Sursa foto.

Adevărat a-nviat!

Mila ca rațiune de a fi sau Mila zilei de azi

2011-04-18T07:52:00.000-07:00

Vineri dimineața. Românii aprind televizorul. Canalul de știri: Cutremur în Japonia. O privire fugară, un gând: „Bine că nu a fost la noi!” și schimbă din nou canalul. Un alt post de știri tot despre Japonia: sute de morți și mii de dispăruți. Românul își face cruce ca și cum ar alunga o nenorocire, pe urmă pleacă la serviciu, viața își urmează cursul. Seara, obosit, aprinde din nou televizorul: dezbateri cu privire la ce s-ar fi întâmplat dacă dezastrul s-ar fi produs la noi, o țară total nepregătită spre deosebire de Japonia. Românul se sperie, își amintește de toate blocurile cu bulină roșie pe lângă care a trecut și înjură guvernanții că nu fac nimic pentru țară.

Și uite-așa o luăm de la început. Fie că e vorba de un cutremur, de un tsunami, de un incendiu sau de orice dezastru natural, fabricăm din orice motive ca să ne plângem de milă. Aș îndrăzni să spun că „mila” a devenit la noi o rațiune de a fi. Iar posturile de televiziune stau la pândă. Reacționează și la pasul unui șoricel, darămite la un tsunami. Începând cu cel din Chile până în Japonia se polemizează pe cataclisme ca și cum ar fi niște reforme guvernamentale. Dacă în Antichitate, toate drumurile duceau la Roma, azi toate subiectele converg în politică. Și poate că nu ar fi ceva neapărat rău dacă în atitudinea românilor nu s-ar simți ceva din „sensibilitatea” egoistă a unui popor care crede că e cel mai asuprit în orice moment al istoriei.

Întreaga noastră istorie a devenit o scuză cu care, în mod inexplicabil, ne mândrim. Ne ascundem după toți anii de teroare și suferință, după toate stăpânirile. Dăm vina pe istorie ca și cum ar fi vinovatul din banca acuzatului. „Azi ne aflăm în criză, fiindcă ieri nu am știut cum să o evităm.” De 2000 de ani trăim un ieri continuu, iar noi nu știm decât să ne mândrim că am fost asupriți, despărțiți, dar că am rezistat. „Am fost câmpul de bătaie al ungurilor, austriecilor, turcilor și rușilor, am pierdut mii de oameni, am suferit. Însă nu ne-au putut desființa.” Poporul român e un popor care a luat nota zece la patriotism și se fălește cu aceasta în fața întregii Europe, neînțelegând de ce nu i se oferă o diplomă. Ne mândrim și ne e milă de noi, o milă cruntă. „Vorba ceea – ar spune Creangă – Mi-e milă de tine, dar de mine mi se rupe inima.” Donăm bani în conturile deschise pentru cazul japonezilor, gândindu-ne totuși că noi am fi fost mai nenorociți.

Și tocmai această milă stă în calea oricărui progres, fiindcă s-a răsfrânt în caracterul populației, împiedicându-ne să fim obiectivi, incisivi, să facem curățenie în sistem. Elevii chiulesc în școli, iar nouă ne e milă să le scădem nota la purtare pentru că le distrugem viitorul, nu? Studenții aproape pică examenele, dar sunt în an terminal, doar nu-i lăsăm pe ultima sută de metri? Mișună hoții pe stradă, iar nouă ni se par sentințele prea mari când varsă câteva lacrimi fiindcă au o familie de hrănit acasă. Iertăm, închidem ochii că poate ne-o ierta și Dumnezeu pe noi. Așteptăm...

Mă tem că dezastrul care a lovit Japonia va trece prea repede și va fi uitat tot atât de iute. Mă tem, în sensul că românii nu vor sesiza lecția Japoniei – tocmai contrariul atitudinii noastre. Dacă ei nu ar face altceva decât să-și plângă de milă, atunci această mare putere nu și-ar reveni în veci. Au fost loviți crunt, au suferit, dar acum s-au apucat deja să reconstruiască totul. Ei nu așteaptă, ei acționează. În schimb, poporul rămân stă încă îngropat în istorie, doar cu o mână scoasă la suprafață, așteptând ca cineva să-l tragă afară, la lumină.

Articol semnat de Popa Ana Gabriela (subsemnata),

clasa a X-a, C.N. „Dimitrie Cantemir”

și apărut în ziarul ONEȘTI EXPRES

Joi, 17 Martie 2011

PS: Titlul are două variante delimitate prin „sau”. Prima este titlul ales de mine, iar a doua este cea aleasă de la ziar.

Nostalgia „egalității”

2011-04-10T10:59:00.000-07:00

Fatidica frază „Era mai bine atunci” răsună pe buzele tuturor. Reporterul notează conștiincios, pentru a nu-știu-câta-oară, același verdict. Nici nu mai e nevoie să-i întrebe pe toți bătrânii care stau la coadă. Oricum, răspunsul va fi identic. De acum, e de ajuns să tragem o linie peste ei și să scriem „nostalgici”. I-am catalogat, i-am numerotat și am făcut un sondaj care se apropie periculos de cota 50%. Posturile de televiziune încep să-și pună la rândul lor întrebarea: „Oare chiar era mai bine?”. Se împart și ele în două tabere, fiecare susținându-și cauza, în timp ce nostalgicii își plâng libertatea în fața unui mormânt.

Acum 21 de ani, glasul unui popor a strigat „Libertate!” și a primit-o. Azi, aceeași oameni par a fi uitat toate chinurile și suferințele, toate deznădejdile și nedreptățile vechiului regim. Ei văd, acum, doar falsa „egalitate” pe care o cultiva comunismul și își regretă decizia de a fi ales libertatea în favoarea acelei „egalități”. Căci nici vremurile grele prin care trecem, nici grija zilei de mâine, nici scumpirile, nici salariile mici sau șomajul nu sunt motivele reale ale privirilor întoarse către trecut. Ele pot fi, cel mult, modalitățile concrete de expansiune ale motivului, corpul-gazdă al virusului. E adevărat, sunt punctate câteva din cele mai defectuoase cauze care pot apărea în acest sistem, aparent democratic. Însă, nostalgicii știu, fără să realizeze, că democrația este un mit, că ea încearcă să reunească două principii care, în realitate, nu conviețuiesc: libertatea și egalitatea.

Cea mai concludentă dovadă o reprezintă istoria: de-a lungul timpului au existat state sau popoare care au stăpânit și altele care au fost stăpânite. În cele care stăpâneau exista libertate, dar nu egalitate între membrii unei societăți ierarhizate și bazate pe privilegiile claselor superioare, pe când cele stăpânite, deci implicit nelibere, trăiau sub jugul aceleiași crunte egalități – robia. Se știe că oamenii doresc ceea ce nu au. Dar, între egalitate și libertate, se pare că prima este mai râvnită. Așa, s-ar putea explica vag de ce societatea românească este alcătuită dintr-o sumedenie de Farfuridi și Brânzovenescu, pe care nu-i interesează trădarea, ci faptul că sunt lăsați pe dinafară: „trădare să fie, dar s-o știm și noi!”. Oamenii doreau în timpul comunismului libertatea, neștiind că odată cu ea vor pierde „aparenta egalitate”: „pe atunci toată lumea avea slujbă, toți aveam ce îmbuca.”

Și tocmai asta nu vor să piardă oamenii: egalitatea, chiar cu prețul libertății lor. Fiindcă s-au confruntat prea repede cu un nou sistem pentru care nu erau pregătiți: capitalismul, în care nu e de ajuns să fii „descurcăreț” pentru a reuși, „să completezi” întregul cu resturi. Fiindcă au fost puși în fața unei modernizări instante când mentalitatea lor încă forfotea de ideile comuniste implementate adânc, tradiționale, refractare la tot ceea ce înseamnă inovație. Fiindcă s-au obișnuit prea mult să trăiască și dintr-o dată au fost nevoiți să supraviețuiască. În fine, pentru că mulți au reușit, dar cei mai mulți nu au putut să se adapteze în noul climat. Se simt străini în țara lor, iar conducerea i-a înstrăinat și mai tare, neajutându-i în niciun fel. Poate că cea mai vinovată este ea, deoarece a lăsat drum liber nostalgiei.

Ne-am obișnuit să fim „privitori peste umăr” și de aceea nu putem face un pas fără să ne împiedicăm. Trăim din iluzii. În magazine, alimentele sunt prea scumpe. Ne amintim că e iarnă și mai tragem o înjurătură zdravănă împotriva „ticăloșilor care nu fac nimic pentru țară”. Dar noi ce facem? Bătătorim terenul propriilor noastre greșeli și parcă le-am face din nou, mai cu spor. Refuzăm să învățăm. Și ce mai carte se făcea pe vremuri! Români, nu puteți trăi realitatea visând... Să sperăm că ne vom trezi!

Articol semnat de Popa Ana Gabriela (subsemnata),

clasa a X-a, C.N. „Dimitrie Cantemir”

și apărut în ziarul ONEȘTI EXPRES

Joi, 3 februarie 2011

PS

2011-04-03T04:48:00.000-07:00

PS: Mi s-a acrit sincer și de Oana și de Pepe și de Columbeni. Țara asta e încă în criză și noi facem rating la emisiunile astea care au transformat două divorțuri banale în niște probleme naționale. Suntem de tot râsul. Vă rog sincer: dacă-i vedeți la TV, schimbați canalul, poate mai scade ratingul și o să fie și Televiziunile în stare să difuzeze ceva care să merite să fie văzut...

Piatra de hotar (2)

2011-04-02T10:17:00.000-07:00

Sursa foto.

II. Maria se dovedi a fi o domnişoară în toată regula, durdulie, blond-castanie, cu ochi negri, strălucitori. Doar ochii îi aparţineau tatălui. În rest, nu moştenise părul închis la culoare, faţa tuciurie şi rotundă, din fericire nici ridul încruntat dintre sprâncene. Pe faţa mamei ei nu se putea citi iertarea deplină. Oricum era dispusă la un armistiţiu. Masa a fost restrânsă, în familie. Atmosfera a fost destinsă cu glume şi voie bună. Nici un impediment nu a apărut de-a lungul zilei. Spre amiază s-a adus tortul. S-au făcut poze care au fost imediat înrămate. Tablourile păstrează zâmbete care nu se vor mai repeta. Maria l-a rugat pe tatăl ei să-i povestească ceva. Jose Miguel nu păstra în memorie decât poveştile gloriosului ţinut, aşa că îi istorisi legenda lui Ekeko, acel zeu mistic al indienilor care speraseră că vor alunga feţele palide în războiul cu aceştia. Se spune că în timpul unui război dintre indigeni şi forţele spaniole, doi îndrăgostiţi Paulita şi Isidoro au fost nevoiţi să se despartă. Isidoro a fost înrolat, dar înainte să plece i-a oferit iubitei lui o mică statuetă pe nume Ekeko, simbolul norocului şi al bogăţiei. În timpul asediului oamenii mureau de foame. Isidoro reuşea să se strecoare pe moşia stăpânei Dona Josefa unde lucra iubita lui şi le lăsa mâncare lângă statuie, astfel, ambele au reuşit să supravieţuiască foametei.

    La vârsta ei, Maria, era o romantică incurabilă. A marcat-o profund iubirea dintre Isidoro şi Paulita. A jurat că nu se va îndrăgosti decât de un băiat curajos, puternic. Iar tatăl râdea ascultând-o. În fine, ziua s-a apropiat de final şi Jose Miguel a trebuit să plece. Şi-a îmbrăţişat fiica cu toată iubirea pe care a strâns-o în sufletul lui de-a lungul a 15 ani. Ştia că nu avea să o mai revadă curând. Pe soţia lui a sărutat-o pe obrajii roşii ca-n tinereţe. Era tot atât de frumoasă. Privindu-le, un sentiment straniu, cald şi ademenitor îl copleşi. Ce ar fi fost să rămână? Să trăiască alături de familia lui. Să nu se mai despartă niciodată de ele. Cât de ispititor părea viitorul. Dar zâmbetele de azi ar fi devenit lacrimile de mâine. Glasul conştiinţei l-a trezit pe Jose la realitate. Viaţa lui nu-i mai aparţinea. Şi-a dedicat-o total copiilor şi animalelor de la "La Paz".

    Înapoi în parcul său, l-a găsit pe Roosev îngrijind un furnicar. Roosev era un copil orfan. Părinţii lui au murit într-un accident de maşină. Trebuia să se ducă la un orfelinat, însă a fugit. L-a descoperit Jose pe un drum înspre pădure. L-a luat cu el în parc să-i fie ajutor la îngrijitul animalelor. Poveşti asemănătoare au toţi copiii de la „Parcul La Paz”. Eric e cel mai mic dintre toţi, a fost părăsit de familie. Acum s-a împrietenit cu noii lui tovarăşi. Are emoţii fiindcă merge pentru prima dată la şcoală. Copiii care caută o familie în parcul lui Don Jose, găsesc aici o unitate între om şi animal de neimaginat, dar asta nu înseamnă că ei nu frecventează cursurile şcolare. Toată ambiţia lor izvorăşte dintr-o vie recunoştinţă faţă de cel care i-a salvat. Vladimir frecventa unele găşti dubioase. Avea un handicap la mâna stângă, motiv pentru care nimeni nu-l vroia prieten. S-a văzut nevoit să caute alţi amici dispuşi să-l accepte cu o condiţie – să fure. Vladimir ştia că nu e bine, dar dorinţa de a fi acceptat aşa cum este a fost mai puternică decât glasul conştiinţei. Prietenia s-a destrămat când au fost arestaţi. Părinţii i-au scos pe cauţiune, iar băiatul a primit o bătaie zdravănă ca să se înveţe minte. I se părea că tatăl lui nu-l iubeşte. Mereu îl numea „handicapatule”. A plecat şi a rămas aici la Jose Miguel împreună cu ceilalţi tineri faţă de care nu trebuie să-şi ascundă nici roşeaţa feţei, nici lacrimile, fiindcă nu era singur. Toţi sunt mulţumiţi cu noua viaţă. Trăiesc, dedicându-şi vieţile unor sălbăticiuni de care le-a fost frică la început.

    „Băieţi, unde e Miguel?”. „Nu ştim, Jose, s-a dus să plimbe leul Fred, acela bătrân care e blând, pe urmă a îngrijit-o pe Tizzy, maimuţica aia cafenie. Tizzy l-a muşcat de nas. Cred că nu-i convenea ceva, el s-a supărat şi a plecat.”. „Cum să plece doar fiindcă l-a muşcat? Ştie doar că animalele au nevoie de timp să se acomodeze. Mai ales alintata de Tizzy. Nema, s-a mai întâmplat ceva?”. „Ştiţi doar, Don Jose, Miguelito nu s-a obişnuit nici acum cu noi. Plus că băieţii au râs de el când l-a muşcat maimuţa. I-o fi fost ruşine. A luat-o pe cărarea aia.”.

    Jose Miguel a luat-o pe drumul indicat de Nema ca să-l caute pe micul supărăcios. Miguel era singurul care suferea după oraş. Dar era şi cel mai puternic fiindcă a rezistat atâta timp fără să fugă. El nu trebuia să lupte ca ceilalţi doar împotriva unui trecut dureros, ci să lupte cu dependenţa de droguri. Străzile oraşului La Paz nu mai erau chiar atât de paşnice. Copiii sufereau cel mai mult de pe urma acestui fapt. Ei erau victimele ascunzişurilor urbane. Tocmai din cauza asta, Jose după ce le prezenta istoria măreaţă a ţării lor, le interzicea categoric să se îndepărteze de spaţiul lor natural, unde trăiau în armonie. Nu putea să le explice decât că prezentul nu este trecutul. Dacă le-ar fi zis că oamenii au înnebunit, că distrug pădurile, casa animalelor, lăsându-le ori să moară de foame în căutarea unui alt loc, ori să atace satele fiindcă nu mai au teritoriul lor, copiii nu ar fi înţeles exact ce e cu invadarea industrială.

    Probabil era târziu fiindcă începea să se întunece. Îl găsi pe Miguel, stând pe piatra de hotar lângă care meditase şi el acum două zile. Se aşeză lângă el fără să spună nimic. Zgomotul ademenitor al oraşului se auzea puternic. Forţa de atracţie pe care o exercita pentru băiat era atât de mare încât îl făcea să tremure. „Ţi-e frig? Întrebă Jose, ştiind sigur că răspunsul va fi negativ din moment ce încă era cald.”. „Nu. Tremur pentru că vreau să mă droghez. De fapt, „a vrea” exprimă voinţa proprie, folosesc prost cuvântul. Nu vreau. Mai degrabă simt nevoia.”. „Eşti dependent, dar vei reuşi să învingi dacă…”. „Lasă-mă în pace. Mi-e greu să aud vorbindu-se despre acest subiect. Nu pot rezista. Sunt doar un copil. Vreau înapoi în oraş, abia şoptise Miguel, începând să plângă.”. Jose se ridică, se scutură de praf, spuse doar „Faci ce vrei” şi plecă. Băiatul rămase consternat. Se aştepta să fie împiedicat, să fie obligat să se întoarcă. În schimb i se oferea libertatea de a decide. În sfârşit libertatea mult dorită venită în mod amarnic cu o responsabilitate mai mare ca ea. Noaptea se lăsă fără ca el să se fi decis.

    A doua zi dimineaţă treaba fu reluată. Nimeni nu întrebase nimic de Miguel deşi lipsise peste noapte. „Nema, ai spălat tigrii? Ce fac surorile?”. Surorile erau trei exemplare de tigroaice superbe. Erau mândria stăpânului fiindcă datorită lor întemeiase parcul. Le găsise departe, după prima etajare a pădurii, în profunzimea junglei. Mama lor fusese probabil vânată, altfel nu şi-ar fi părăsit puii. Nu ştia ce să facă cu ei aşa că încropise un mic aşezământ care de la an la an devenea mai mare. Munca pe care o depunea aici îi lua tot mai mult timp. În final a avut două consecinţe, una negativă: divorţul şi una pozitivă: salvarea animalelor. Era incredibil cum aceste vietăţi trăiau aici ca într-o adevărată arcă în comuniune cu omul. Micuţilor nu le era teamă nici de maimuţe, nici de pantere, nici de lei, nici de tigri. Le îngrijeau cu dragoste. Nema a venit lângă Jose, dar nu a spus nimic. El a râs şi i-a zis: „Nu-ţi mai fă griji pentru Miguelito, o să vină înapoi, sunt sigur de asta.”. „Oh, cum puteţi fi sigur că nu va fi înşfăcat de vreo fiinţă flămândă sau şi mai rău de droguri.”. „A trăit prea mult printre noi ca să nu ştie cum să abordeze un animal şi din acelaşi motiv, aş spune eu, se va întoarce.”. „Nu înţeleg.”. „Ai, ai, Nema. Heroina sau cocaina provoacă dependenţă, însă una nimicitoare, iar suferindul este conştient de asta. „La Paz” e un refugiu. Aici nu se va simţi ca un prizonier obligat să se căiască. I-am spus să facă ce vrea gândindu-mă că va înţelege ce presupune acest verb. Se va ghida după voinţă.”. Stăpânul avea dreptate. Peste trei zile băiatul apăru decis să rămână.

    Drumul şerpuia lung printre dealurile care acopereau priveliştea oraşului, dar nu puteau ascunde zgomotul maşinilor de mâna a doua, al motoarelor înfierbântate, sunetul noilor uzine ridicate, ultimul strigăt al copacilor doborâţi la pământ pentru a face loc invadării industriale. Toate erau purtate de vânt pe lângă urechea lui Jose Miguel care stătea pe o piatră de hotar, admirând dealurile din faţa sa. Se ridică zâmbind. A mai câştigat o bătălie. Războiul continuă în capitala păcii.

A apărut prima dată pe Amprente Literare.
Partea 1 AICI.

Piatra de hotar (1)

2011-03-26T08:42:00.000-07:00

Sursa foto.
         I. Drumul şerpuia lung printre dealurile care acopereau priveliştea oraşului, dar nu puteau ascunde zgomotul maşinilor de mâna a doua, al motoarelor înfierbântate, sunetul noilor uzine ridicate, ultimul strigăt al copacilor doborâţi la pământ pentru a face loc invadării industriale. Toate erau purtate de vânt pe lângă urechea lui Jose Miguel, care stătea pe o piatră de hotar, admirând dealurile din faţa sa. Se ridică plin de mâhnire. „Vor ajunge şi aici, curând.”, gândi. Apoi spuse tare, cu ironie în glas: „La Paz, azi ţi-ai pierdut numele. Îl voi păstra pentru arca mea.” Şi râse cum numai un om disperat poate să râdă. Un râs care taie prin carne ca o lamă ascuţită: scurt, rapid, dureros.

       "La Paz, dragii mei, este capitala Boliviei. Spania a ţinut strâns hăţurile ei, dar nu pentru mult timp, fiindcă o ţară pe care nu o eliberează nimeni e nevoită să-şi croiască singură drumul spre libertate. Astfel pe la sfârşitul lui 1700, timp de şase luni, un grup de oameni au iniţiat un adevărat asalt, distrugând multe biserici şi proprietăţi ale guvernului. Ah, libertate, câte jertfe ţi se aduc! Treizeci de ani mai târziu, indienii au împresurat la Paz îndemnaţi de legenda lui Ekeko. Ekeko, zeul îndestulării şi al bogăţiei, era singura nădejde că străinii cu feţe palide vor pleca vreodată, dar, din păcate, nădejdea le-a fost înşelată. Oricum, pe la 1800 şi ceva, guvernul bolivian s-a răsculat împotriva autorităţii monarhice din Spania, nedorind să se mai supună. Noi am fost scânteia care a declanşat incendiul. Imaginaţi-vă că nu era uşor să ataci capitala situată la cea mai mare înălţime din lume, peste 3000 de metri deasupra nivelului mării."

         Când povestea despre La Paz, Jose Miguel se însufleţea. Gesticula, tonul cobora sau se ridica cu viteze uimitoare. Iar ochii îi străluceau într-un mod deosebit. De fiecare dată când ajungea la ameţitoarea înălţime de 3000 de metri se oprea, ca pentru a respira adânc. Toţi copiii strânşi în jurul focului căpătau admiraţie pentru ţara lor. Înţelegeau câte un pic din ce înseamnă să fii patriot. Dar, pe de altă parte, nu îndrăzneau să rostească cu voce tare temerile lor. Nu puteau să nu se întrebe în sinea lor, pentru ce atunci atâta suferinţă? De ce ei au fugit de gloriosul lor oraş, pentru a se adăposti aici, în mijlocul pădurii, într-un parc amenajat de acest om care vorbea cu înflăcărare despre ţara sa. De ce, când vorbea cu atâta iubire putea privi cu atâta ură? Ce sentiment hibrid sălăşluia înăuntrul său?

      Jose Miguel se lăsă pe vine, luă câteva crenguţe şi le aruncă în focul mistuitor. Parcă acelaşi foc îi carboniza sufletul. Nema, o femeie voinică, cu piele tuciurie, păr negru şi ochi de culoarea castanelor, oftă lung, privindu-l. Bărbatul se uită la ea trist şi zise: „S-a întâmplat ceva, Nema?”. „Nu, Don Jose, e păcat doar că prihăniţi colţul nostru de rai cu gândurile alea negre. De ce aduceţi ispitele oraşului în tihna noastră? Dacă trecutul nu vă mulţumeşte ar trebui să renunţaţi la el.”. „Nu bacteria e de vină, dragă Nema, căci rolul ei a fost dintotdeauna distrugerea. De vină e corpul care a renunţat să mai lupte. Spune-mi, de ce în ciuda istoriei sale minunate, La Paz s-a lăsat tocmai acum învinsă de invadarea acestei noi lumi păcătoase?” „Don Jose, tot ce ştiu e că omul nu poate deveni perfect înlăturând sau ignorând păcatele sale, dar poate tinde spre perfecţiune înfruntându-le şi stăpânindu-le. Asta trebuie să-i învăţăm pe tinerii care ne privesc cu uimire acum. Să-i învăţăm să reziste tentaţiei oraşului. La Paz nu mai e acum pacea de care au nevoie.”, „Nema, taci, sau mai bine cântă-mi ceva!”

      Femeia şi-a dat părul ciufulit de pe faţă, pe urmă a început să cânte o melodie tânguitoare despre o tânără maltratată de soţul ei, care a fost vândută la un circ. De multe ori a vrut să se sinucidă, dar de fiecare dată animalele care o înconjurau o opreau, îi ofereau înţelegere necondiţionată. Totuşi tânăra suferea când vedea cât chin trebuia să îndure animalele la dresaj, aşa că într-o zi le eliberă şi fugi, fără să se gândească la consecinţele unei vieţi în care regula supravieţuirii prima. În câteva zile zăcea să moară, paradoxal fericită fiindcă făcuse ceva bun în viaţă. Din senin, apăru un bărbat, îi dădu să bea nişte apă şi o îngriji. Rămase alături de el şi creară împreună un fel de grădină zoologică. Ba nu, un parc pentru animale, amenajat nu pentru public ci pentru salvarea speciilor urmărite de braconieri. Nema cânta frumos, nu fusese instruită să-şi stăpânească unele inflexiuni ale vocii, dar tocmai naturaleţea ei brută o făcea apreciată de către copiii din jur, deşi ei se cam plictisiseră, pentru că ea nu ştia decât un cântec, cântecul vieţii ei.

Mica reuniune a fost întreruptă de un telefon mobil, singurul aparat pe care-l mai ţinea Jose Miguel pentru a păstra legătura cu familia lui. Divorţase de soţia sa acum nouă ani. Nu se mai căsătorise. Pe soţia lui o iubea. Doar distanţa şi grija mare pentru visul lui, parcul acesta, îi despărţise. Ea nu l-a putut înţelege, iar el nu a putut renunţa la un interes mai mare decât al său. Maria, fetiţa sa, avea pe atunci cinci anişori. Nu l-a putut ierta niciodată fiindcă i-a părăsit. Iar Jose a crezut că scuzele vor fi de prisos acum. La telefon era fata lui. Îl invita la ziua ei de naştere. Împlinea 15 ani, aniversare la care copila devenea o domnişoară. Cu vocea tremurând, el articulase un Da scurt şi închise. După atâţia ani, era prima dată când vorbea cu fiica lui. Lacrimile îl inundară, neutralizând într-o oarecare măsură, focul dinlăuntrul său.

Urmează partea a doua (finalul).
A apărut prima dată pe Amprente Literare.

Adam și Eva, Liviu Rebreanu

2011-03-15T03:53:00.000-07:00

Sursa foto.

Mi-a plăcut atât de mult cartea asta (împrumutată de la o prietenă Mădă căreia îi mulțumesc nespus) încât am simțit nevoia să v-o recomand și vouă. Tocmai citisem înainte romanul ION tot de Liviu Rebreanu. Nu-i rău romanul, dar eu sincer îl prefer pe Preda când vine vorba de lumea satului, îi iubesc pe Moromeți. Mai ales că personajul Ion mi-a fost extrem de antipatic, asta din perspectiva cititorului empiric/subiectiv. Ei bine, înainte să încep Adam și Eva aveam unele reticențe din cauza lui ION, totuși am citit cu convingerea că trebuie să fi scris ceva mai bun. Și am avut dreptate. A fost extraordinar. O rescriere a mitului androginului, a jumătăților care se caută peste secole...

Nu știu cum să vă conving să citiți cartea. Pe mine sincer m-a convins prefața și postfața (pe care am obiceiul să le citesc).

Iată ce spune însuși Liviu Rebreanu despre roman:

„Pretextul romanului Adam și Eva e o scenă trăită prin septembrie 1918, la Iași. Pe strada Lăpușneanu, pe o răpăială de ploaie, am întâlnit o femeie cu umbrelă. Din depărtare m-au uimit ochii ei verzi, mari, parcă speriați, care mă priveau cu o mirare ce simțeam că trebuie să fie și în ochii mei. Femeia mi se părea cunoscută, deși îmi dădeam perfect seama că nu am mai văzut-o niciodată...Era primul caz pentru mine de acel deja vu, despre care vorbesc teosofii și toți adepții mistici ai reîncarnării...
N-am să mai arăt acum câtă trudă a reclamat zugrăvirea celor șapte vieți, care, totuși, trebuiau să constituie una singură. Sunt șapte epoci diferite și pentru fiecare a trebuit să consult zeci și, uneori, sute de volume. Ce a rezultat, e altă socoteală. Cititorul superficial sau nepregătit va găsi șapte nuvele, variații pe aceeași temă. Dacă se găsește numai atât, desigur că e vina mea, fiindcă nu am reușit să reliefez mai puternic firul roșu care leagă cele șapte capitole...Asta este însă altă poveste...
În orice caz, mie, din tot ce am scris până acum, Adam și Eva mi-e cartea cea mai dragă. Poate pentru că într-însa e mai multă speranță, dacă nu chiar mângâiere, pentru că într-însa viața omului e deasupra începutului și sfârșitului pământesc, în sfârșit, pentru că Adam și Eva e cartea iluziilor eterne...”

Rog cititorul superficial sau nepregătit (despre care vorbește și Rebreanu), care nu va fi înțeles Adam și Eva să se uite la titlu din nou, după ce va fi terminat cartea. Va fi mirat poate să constate că nicăieri în roman nu se menționează numele Adam și Eva. Va întâlni o Navamalika și un Mahavira (India antică), o Isit și un Unamonu (Egiptul Antic), o Hamma și un Gungunum (Mesopotamia - tot în antichitate), o Servilia și un Axius (Roma antică), o Maria și un Adeodatus (epoca medievală - în jurul anului 1000), o Yvonne și un Gaston (Franța iluministă), și, în fine, o Ileana și un Toma Novac (România contemporană).

Lectură plăcută, chiar merită!

Mostra de gandire pozitiva

2011-02-14T22:53:00.000-08:00

Mostra de gandire pozitiva

Sunt recunoscator / recunoscatoare :

Sotiei / sotului care sforaie toata noaptea,

Pentru ca doarme acasa cu mine si nu

cu altcineva !

....................................................................................................................

Fiicei mele adolescente care se

plange ca trebuie sa spele vasele,

Pentru ca inseamna ca este acasa si

nu pe strazi.

....................................................................................................................

Impozitelor pe care le platesc,

Pentru ca inseamna ca sunt angajat.

....................................................................................................................

Murdariei de curatat dupa o petrecere,

Pentru ca inseamna ca am fost

inconjurat de prieteni.

....................................................................................................................

Hainelor care sunt putin cam strimte,

Pentru ca inseamna ca am destul de

mincare.

....................................................................................................................

Umbrei mele care ma insoteste la munca,

Pentru ca inseamna ca sunt afara la

lumina soarelui.

....................................................................................................................

Podelei care trebuie stearsa si

ferestrelor care trebuiesc spalate,

Pentru ca inseamna ca am o locuinta.

....................................................................................................................

Tuturor nemultumirilor la adresa

guvernului pe care le aud,

Pentru ca inseamna ca avem

libertatea cuvintului.

....................................................................................................................

Locului de parcare pe care il gasesc

tocmai la capatul parcarii,

Pentru ca inseamna ca pot sa merg si

ca am fost binecuvantat cu un mijloc

de transport.

....................................................................................................................

Zgomotului pe care trebuie sa-l

suport de la vecini,

Pentru ca inseamna ca pot auzi.

....................................................................................................................

Gramezii de rufe de spalat si calcat,

Pentru ca inseamna ca am haine de

imbracat.

....................................................................................................................

Oboselii si durerilor musculare la

sfarsitul unei zile,

Pentru ca inseamna ca am fost

capabil sa muncesc din greu.

....................................................................................................................

Soneriei care ma trezeste in zorii

zilei,

Pentru ca inseamna ca sunt viu.

....................................................................................................................

SI , IN SFARSIT, ... pentru e-mail-uri,

Deoarece inseamna ca am prieteni

care se gandesc la mine.

....................................................................................................................

O zi frumoasa...si incercati sa

ganditi pozitiv...doar avem atatea

daruri... pe care le uitam, din pacate !

Primita prin mail. V-o ofer si voua!

Vreau o țară ca afară...

2011-02-13T10:49:00.001-08:00

Variante

2011-02-13T10:45:00.000-08:00

Nr. 15, Revista profesorilor și elevilor iubitori de istorie, Onești, Decembrie 2009

Olimpiada națională de istorie

Impresii...

Elev Ana-Gabriela Popa

S.A.M. „Scarlat Longhin” Dofteana

Îndrumător: prof. Iulian Budescu

Gimnaziul aproape își ia rămas bun. De abia acum realizez că se apropie sfârșitul clasei a VIII-a. Dar în mintea mea ea încă rulează ca un film vechi.

Când mă gândesc la acest an din viața mea, un eveniment important îmi zâmbește sfios: Olimpiada Națională de Istorie desfășurată la Cluj-Napoca (aprilie 2009). Mai exact voi ține minte 5 zile ale lunii aprilie (13, 14, 15, 16, 17) - file rupte din jurnalul unui copil emoționat și curios ca în fața pomului de Crăciun, așteptându-l pe Moșul.

13 aprilie - Plecarea spre Cluj. Eram zece elevi, care reprezentau Bacăul la această olimpiadă, dintre care eu cea mai mică. Îmi spuneau „Junioara”. Dar nu mă supăram, fiindcă mă integrasem destul de bine în grup, făcând cunoștință cu toți colegii mei de „suferință” și veselie.

După 10 ore de mers cu trenul, extenuați, ne-am dus la festivitatea de deschidere. Încă îmi răsună în urechi Gaudeamus igitur pe un videoproiector cu imagini din oraș. A urmat un program artistic și imnul olimpiadei pe melodia lui Andrii-Popa. Deși eram încântați, ne-am dus totuși imediat la culcare în camerele liceului „Raluca Ripan”.

14 aprilie - ora 10:00 examenul! Subiectul I - se baza pe un text suport; Subiectul II (care trebuia scris pe o foaie distinctă) - o sinteză de 4 pagini cu tema „România modernă”. Și acum mai simt emoția cu care am predat lucrarea. Cât despre colegul meu de bancă vă pot spune că era în clasa a XI-a și era maghiar. Strădania noastră a fost recompensată la ora 16:00, când ne-au dus la cinema și am văzut filmul „El Greco”. Așa se sfârșea a doua zi petrecută în Cluj-Napoca.

15 aprilie - Ziua mea preferată, excursia. Ne-au plimbat prin Turda, vechea Potaissa.

Primul obiectiv vizitat a fost Salina din Turda. Un ghid ne-a prezentat povestea ei:

* Galeria „Franz Josef”, construită între anii 1853-1870,

* Mina „Rudolf”, începută în 1867,

* Mina „Gizela”, anul 1857,

* „Altarul” și „Scara bogaților”: în camera altarului se făcea apelul muncitorilor. Odată pe săptămână era oficiată o slujbă religioasă. La slujbă participau și nobilii care intrau în salină pe o scară de lemn, construită în 1700.

* „Mașina de extracție”, numită și „Crivac”, a fost construită din lemn de brad în anul 1865.

Apoi am vizitat mormântul lui Mihai Viteazul din Câmpia Turzii (este simbolic, deoarece trupul nu a fost găsit). Obeliscul mormântului, în formă de sabie îndreptată spre cer cu 3 laturi reprezentând unirea Țărilor Române, măsoară în lungime 16, 01 metri, sugerând anul 1601 și simbolizând semnificația unirii de la 1600.

Următoarele destinații au fost casa lui Ion Rațiu, castrul roman de la Potaissa, și Cheile Turzii, locuri fascinante și pline de istorie. Când s-a sfârșit excursia noastră, am simțit un regret nespus.

16 aprilie - am cutreierat Clujul, care este în opinia mea un oraș foarte curat. Într-un final, seara, a urmat premierea, la care ne-au fost reamintite toate momentele împreună. Aflasem între timp că nu voi lua niciun premiu. Vestea mă dezamăgise inițial, dar încurajările primite de la părinți, profesor și prieteni m-au ambiționat și m-am gândit că simpla participare la faza națională pentru prima dată valorează ceva, deviza olimpiadei fiind De vom câștiga sau pierde/ Experiența nu se șterge!

17 aprilie - drumul de întoarcere. Imaginile fugare apar ca niște umbre jucăușe mereu vii în inima mea, ca o carte ale cărei file transpune o poveste fără sfârșit.

Pentru mine această experiență m-a ajutat să-mi vizitez țara, să trag concluzia că sunt mândră să fiu româncă și sunt bucuroasă că România e frumoasă și bogată în istorie. Clujul mi-a demonstrat-o!

În final, rămân la opinia lui Nicolae Iorga că un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții.

S-au împlinit doi ani de când am scris acest articol, doi ani de când a apărut în acea revistă. Eram la sfârșitul unei etape din viața mea: terminam clasa a VIII-a. Eram la ultima bornă a inocenței, trăiam un timp în care visam mult la o țară fără egal. Nu-mi era teamă de ratare fiindcă aveam credința unui viitor promițător. Am trecut prin doi ani de liceu și m-am schimbat atât de mult încât nu mă mai recunosc. Mă întreb azi unde-mi sunt idealurile. De ce nu-mi pot privi viitorul, decât aruncându-mi ochii în afara hotarelor României?

Din când în când mai citesc articolul și mă întreb ce-a mai rămas în mine din copila aceea veselă și entuziasmată: poate doar pasiunea pentru istorie...

Vă las câteva poze de la Cluj...

La început de drum (eu sunt a doua de la stânga la dreapta)

Intrarea în salină

Salina de la Turda

Crivacul din Salina de la Turda

Scara bogaților din Salina de la Turda

Altarul din Salina de la Turda

Mormântul lui Mihai Viteazul

Mănăstirea Mihai-Vodă

Cheile Turzii

Eu lângă statuia (în reconstrucție) a lui Matei Corvin.

Azi...mai sunt doar 11 minute...

2011-01-15T13:49:00.000-08:00

"Nu faci efect; nesimțitori
Rămân cu toții? Fii pe pace:
Când piatra cade-n mlaștină
Ea nici un cerc nu face.” M. E.

Nostalgia unei lămpi

2011-01-08T01:48:00.000-08:00

Sursa foto.

Obiectele nu cunosc durerea, din simplul motiv că nu sunt însufleţite. În schimb, ele reflectă sentimentele prin trecutul comun pe care-l împart cu oamenii. Ca fascicolele divergente de lumină ale unei lanterne, ele pot trezi în oameni dureri nebănuite. De ce dureri? Fiindcă trecutul e singurul segment al timpului care-şi interpune între sine şi fiinţă un zid de netrecut. Fiinţa umană nu poate căţăra zidul, nu-l poate ocoli şi nici dărâma. Din când în când, mai aruncă dincolo câte un obiect. Pe urmă, regretă. Nu regretă obiectul propriu-zis, ci suferinţa provocată de asemănarea unui alt obiect cu al său. E ceea ce noi numim nostalgie, întoarcere la durere.

Bărbatul cu nas cârn şi ochi de un verde spălăcit şi-a lăsat faţa între mâinile aspre. Şuviţele de păr cărunt căzuseră dezordonate de o parte şi de alta a capului oval. Pixul cu care scrisese această scurtă reflecţie îi rănea obrazul, fiindcă îl ţinea încă în mână. Îndepărtându-l odată cu mâna care-i acoperea chipul, i se puteau observa pe la gene câteva „picături de rouă”. Şi aşa era dimineaţă. De fiecare dată când nepotul său de zece anişori îl întreba de ce plânge, îl minţea spunându-i că-s picături de rouă. Se şterse cu o batistă şi-şi îndreptă spatele.

Îşi roti ochii prin camera mobilată sărăcăcios. O canapea uzată îi servea drept pat, iar masa drept birou. Mai avea un scaun şi o icoană a Preacuratei pe perete. Camerele dădeau una în alta, astfel că prin uşa întredeschisă putu întrezări micul pat al copilului şi „biblioteca” lui alcătuită din trei scânduri folosite ca etajere pentru cărţile, caietele de la şcoală sau pentru volumele de basme şi poveşti.

Îşi întoarse din nou privirea către masa pe care scria. În partea dreaptă era o fotografie, în care puteai număra patru adulţi şi un copil de vreo trei anişori. Era familia întregită. Acum, în căsuţa bunicului nu era decât nepotul. Maică-sa şi taică-su plecaseră demult în străinătate să-şi câştige cumva existenţa. Iar bunica, eh, îl lăsase ca să plece într-o lume mai bună. Mult o mai iubise. S-ar fi dus după ea dacă nu l-ar fi ţinut în loc o mânuţă şi doi ochi albaştri.

Atâtea amintiri îl obosiră. Nu mai vroia să se gândească la trecut. Dar ce să facă? Viitorul era o iluzie, un vis fără temei. Speranţa nu putea păşi pe acest teren minat, fiindcă ar fi putut lesne să se spulbere într-o explozie de regrete. Prezentul îl preocupa tot restul timpului. Se întreba mereu cu ce bani să trăiască şi să-şi ţină nepotul în şcoală. Pensia lui fusese micşorată. Alocaţia copilului era practic nimic pentru cât aveau ei nevoie. Dar nu se dădea bătut. Ar fi vrut să vândă bucăţi din sine, însă nimeni nu-i cerea corpul bătrân. Aşa că şi-a sacrificat sufletul.

În fiecare sâmbătă, pe strada X, în oraşul Y, un moşnegel venea de la deal cu o căruţă împrumutată de la un cumătru. O descărca şi punea preţuri de vânzare pe un munte de vechituri. Unii se uitau, unii cumpărau, alţii strâmbau din nas. Doar moşnegelul surâdea trist. De fiecare dată când dădea un obiect şi primea bani, simţea un ghimpe în inimă. Îşi muşca buza ca să reziste pentru nepot.

Avea trei obiecte la care ţinea cel mai mult. Pe două din ele le vânduse. O vioară în stare bună, la care obişnuia să cânte de tânăr, un aparat foto vechi cu care făcuse primele poze – inclusiv cea de acasă de pe masă – şi o lampă cu gaz. Cea din urmă îi mai rămăsese. Era de pe vremea bunicului său, un fel de moştenire de familie. Nu se îndurase să o vândă chiar dacă o aducea mereu cu el la târgul de vechituri. Până într-o zi când i se făcuse o ofertă extraordinară. Un excentric avea o colecţie de lămpi şi era dispus să plătească cvadruplul preţului normal. Bătrânul îl refuză. Oferta rămăsese, însă, deschisă. Văzând că, de bunăvoie, omul nostru nu avea să cedeze, excentricul a riscat plătindu-i mare parte din datorii şi, pe deasupra, îl momi pe nepotul acestuia cu o bicicletă nou-nouţă. Copilul era mai mult decât dispus să ofere lampa. Toţi colegii lui aveau biciclete, dar niciuna nu era aşa frumoasă. Bunicul îndrăzni pentru prima dată să refuze o dorinţă a micuţului, chiar rămânându-i dator excentricului. Dar băieţelul îl privi supărat. Se stăpâni jumătate de minut, ca mai apoi să izbucnească în plâns. Inima bunicului se înmuie, în momentul în care a fost acuzat că iubeşte mai mult lampa. Nimic nu mai putea fi explicat. Strângând din dinţi, stăpânindu-şi emoţia firească, vânduse obiectul. Întors acasă, după ce băiatul se culcă, bătrânul rupse o foaie dintr-un caiet şi începu să scrie, măcinat de un singur gând: obiectele nu suferă.

Obiectele nu au memorie, aşa că amintirile din trecutul comun sunt direct transferate omului. Obiectele au doar semne declanşatoare ale amintirilor, ca o inimă scrijelită pe trunchiul unui copac. Copacul, fiinţă vie, poartă inconştient stigmatul unei mărturisiri. Martor mut, el nu păstrează decât valoarea pe care o oferă cel ce priveşte pentru ce e scrijelit. Noi îndrăgim, noi dispreţuim. Restul e durere. La fel şi cu obiectele. Ele nu păstrează decât valoarea pe care le-o dăm noi amintirilor. Restul nu (mai) e…

- Bunicule, de ce nu dormi? Întrebă copilul trezit din somn. Iar ai picături de rouă la ochi? Ce scrii?

- Nimic important. Du-te înapoi în pat!

Micuţul se uită atent la foaia de pe care nu putu descifra nimic. Enervat că nu descoperă secretul bunicului său, se ridică pe vârfuri şi privi mai atent. Nu putu citi decât un singur cuvânt scris apăsat:

- Nostalgie.

Nu a înţeles ce înseamnă. Nici nu s-a gândit prea mult, deși era neobișnuit de isteț pentru vârsta sa. Se uita doar la „picăturile de rouă” care nu mai conteneau să cadă de pe gene.

- Bunicule, vrei lampa înapoi, nu-i aşa? De ce nu cumperi alta?

- Din cauza asta, spuse bunicul arătându-i cuvântul pe care l-a citit mai devreme.

- Bunicule, dar ce e asta? O piesă? Mă duc la magazin şi ţi-o cumpăr.

- Nu se poate.

- De ce?

- Fiindcă…ia spune-mi, cum ai cere-o?

- Aş spune: Vreau nostalgia unei lămpi!

Bătrânul râse.

- Şi dacă vânzătoarea ar râde ca mine şi nu te-ar băga în seamă?

- M-aş duce la alt magazin.

- Şi dacă şi acolo s-ar întâmpla la fel?

- Caut în toată lumea.

- Dacă în toată lumea…

- Ei, bunicule, spuse copilul enervat, atunci am să cred că toţi adulţii, când nu pot face ceva, când dau de un zid pe care nu pot să-l caţere sau să-l ocolească, încep să râdă. Şi dacă o să râdă ca tine, bunicule, atunci am să cred că lumea asta e mai tristă decât vrea să pară, că toată lumea a pierdut câte o lampă cu gaz, iar odată cu ea speranţa că o va mai putea recupera.

- Ce ai să faci când ai să înţelegi asta?

- Nu ştiu. Probabil am să propun să trecem la lanterne…”

PS: A patra și ultima creație care a apărut în vol.2 din Amprente Literare.

3 A.M.

2011-01-03T06:38:00.000-08:00

A treia compunere din cadrul Amprentelor.

Posac, aproape adormit, se ridică de la masă. Avea ochii înroşiţi. Se uită la ceas: trei dimineaţa. Oftă atât de încet, încât soţia, de obicei sensibilă la orice sunet, nu-l auzi în somnul dulce care-i stăpânea trupul şi mintea. O privi cu o undă de duioşie în ochi. Dormea pe partea stângă cu o mână sub ea, cealaltă odihnită pe pernă şi cu un picior scos de sub pătură. Avea aerul unui copil îmbufnat. Cine ştie ce-o fi visând? El nu se schimbase în pijamale, de fapt nici nu dormise, doar priveghease aşa că-şi luă direct paltonul şi se gândi să plece undeva, să se descarce. Când să pună mâna pe clanţă, o durere de nestăpânit îi inundă tot corpul. Cu ea cum va rămâne? Se întoarse în dormitor, o sărută uşor pe frunte şi abia se abţinu să nu plângă. Dacă ar şti? La urma urmei, mai bine că nu ştie. Plecă, trântind neglijent uşa după el, aşa cum avea obiceiul. Doar imaginea ei îl trezea la realitate. Când părăsise camera, gândurile obsedante îl copleşiră şi uită de precauţia de a închide uşor uşa. Coborî scările în viteză şi îmbrăţişă aerul rece al nopţii.

Între timp, ea se trezise. Zgomotul uşii trântite o speriase. Se uită în jur, buimacă. Lumina nu era aprinsă. O lumânare ardea pe masă. Scotoci hârtiile, dar nu găsi niciun bilet. Nu înţelegea de ce bărbatul ei nu dormea la trei dimineaţa. Îl căută în baie, în bucătărie, peste tot. Nu era nicăieri. „Unde s-o fi dus cu noaptea-n cap? Mai bine îl aştept liniştită în pat.” Oh, dar mintea omenească nu poate fi înşelată atât de uşor. Sub aparentul calm, în singurătate, ea creează demoni ai spaimei şi fricii. Nimic nu o poate linişti până nu se convinge singură de realitatea palpabilă. Orice vorbă, orice mişcare, orice gând pe care nu-l poate stăpâni, e o suspiciune care îi înveninează sufletul şi cugetul. Până şi cele mai plauzibile concluzii devin sofisme într-un univers creator. Pentru a le demonstra sau a le dezice mai e nevoie de o prezenţă omenească, mai ales în singurătatea nopţii, când întunericul, şevaletul negru al nemărginirii, contopeşte toate nuanţele într-o singură culoare, obsedantă.

Încet, încet, adormi. Toate aceste gânduri o obosiseră. Respiraţia îi era calmă. Din când în când, dintr-o schimonosire a feţei sau un tremur mai puternic al corpului înţelegeai că visa urât. Deodată, se trezi în sudoare. Începuse să gâfâie. Transpirată, îşi strânse pătura lângă ea. Ce vis oribil. Şi… Adrian nicăieri. „Fir-ar să fie! N-am visat.” Se ridică din pat şi începu să se îmbrace mecanic. Luă cheile maşinii de pe masă şi nu-şi mai aruncă privirea către ceasul care arăta ora trei dimineaţa.

Adrian tocmai trecea un pod. Sunetul apei care curgea liniştită era întrerupt din când în când de un greier insomniac. Cât de uşor ar fi fost să se lase purtat de ape, să se dezbrace de povara responsabilităţilor. Şi, când te gândeşti, cât de tare te poate afecta o greşeală a tinereţii. O cunoscuse într-un bar. S-au plăcut. Vinul le-a picurat iluzii în stomac, iar ele s-au urcat la cap. I se părea frumoasă, chiar dacă nu putea să-i distingă trăsăturile feţei, aburii alcoolului îi înceţoşaseră privirea. Nici nu mai ştia cum o chema. Ah, da: Eliza. S-a prezentat ieri la biroul lui, de mână cu o miniatură drăgălaşă a ei. Bineînţeles, nu a recunoscut-o aşa că a trebuit să-i reamintească de o noapte rătăcită în negura trecutului. Treptat, faţa lui Adrian s-a întunecat. Şi ce era cu fetiţa aceea? O pauză apăsătoare îl zdruncină. Imposibil. De ce acum? De ce după cinci ani în care se căsătorise şi-şi întemeiase o familie şi o afacere înfloritoare? Un vânt năprasnic stârni apele şi le învolbură. Să se lase purtat. Ce uşor ar fi fost…

Mariana răsuci cheile în contact. De ce nu pornea odată maşina? Nu mai avea benzină. Ar fi vrut să plângă de nervi, dar încă nu ajunsese la limită. Mai era loc de puţină suferinţă. Nu putea nici măcar să ţipe, gâtul îi era uscat. A apăsat de trei ori pe claxon cu furie, apoi s-a lăsat pe spate. Şi-a îndreptat ochii spre cer. Porţile îi erau închise de norii ce se înlănţuiau grei, înrobitori. Nicio stea nu ascundea vreo speranţă la orizont. Să vină odată zorile!

Adi se reîntoarse. Nu o găsise pe soţia lui în pat. Ridică din umeri. Nu mai era stăpân pe propriile gânduri. Se aşeză la masă şi scrise ceva pe o hârtie.: „Plec pentru câteva zile din oraş. Am nevoie de linişte. Sunt un idiot fiindcă te las fără nicio explicaţie. O să mă întorc şi o să-ţi spun totul. Deocamdată vreau să fiu singur. Iartă-mă!” Ezita dacă să adauge şi un Te iubesc. Renunţă. Într-o astfel de situaţie i se părea total neadecvat. Se îndreptă către maşină, neştiind că acolo se afla soţia lui. O privi uimit. Dormea, deznădăjduită. Îl căutase, deci. De ce nu a pornit însă maşina? Ah, rămăsese fără benzină. Oare mai aveau de rezervă? Şi chiar dacă aveau, probabil că era prea îngrijorată ca să mai gândească. O luă în braţe, o aşeză în pat, o sărută pe frunte şi plecă, din nou, doar că mult mai departe de podul de pe strada alăturată.

Ea deschise ochii imediat ce auzi uşa închizându-se. Se trezise când o luase în braţe, dar nu îndrăzni să-şi ridice pleoapele şi să-l privească. Îi era teamă că, privindu-i faţa, va afla un adevăr pe care nu-l dorea în viaţa lor. Cercetă camera cu repeziciune. Observă biletul şi-l citi. Îl aruncă cu un efort vizibil. Era poate ultimul semn de la el. A promis că se reîntoarce, amară iluzie. În creierul ei se desfăşura un scenariu de nedescris. Zeci de pietre stăteau între ei, obstacole pe care nu le putea evita, erau cel mai probabil femei. Pentru ce femeie o părăsise? Ca să se liniştească îşi luă câteva somnifere. Nu ştia câte. Nici nu mai conta. Se băgă în pat. Vroia doar să uite tot, să se trezească din coşmar. Înainte de a închide ochii se uită la ceas. Atunci izbucni în plâns. Fatidicul număr la care soarta ei luase o altă întorsătură: ora trei dimineaţa. Probabil, ceasul stătuse…

Sursa foto.

Pe DNx avere di(n) doi bani...

2010-12-29T05:55:00.000-08:00

Sursa foto.

Acesta este al doilea text din volumul Amprentelor. S-ar putea să fie ultima postare din acest an, așa că un An Nou Fericit!

”- Sunt un om nenorocit de soartă! Doamne, Doamne, după ce nor te-ai ascuns?

Un bărbat, îmbrăcat în nişte haine jerpelite, cu un fular de un vernil bolnăvicios purtat în mijlocul verii ce-i ascundea câteva fire încărunţite şi alte câteva murdare de o supă zoioasă ce i se prelinsese şi se întărise în încâlceala aceea de păr, se plimba descumpănit pe strada principală. Îl acapara atât de mult acest simţământ de foame nestăvilită încât ghiorăitul maţelor devenise un asediu sonor obsedant, mai puternic decât claxonul şoferilor nemulţumiţi.

- Încă un beţiv. Şi pe deasupra, nici nu face ca ceilalţi, călca-l-ar maşinile, nu merge pe mijlocul străzii, tot traversează afurisita aia de zebră, blocând traficul. Mişcă, zdreanţă, nu vezi că nu putem trece?

Alte claxoane nemulţumite şi nici un muşchi clintit pe faţa amărâtului, doar stomacul îşi cerea neîncetat tributul. Un şofer avu strălucita idee de a arunca două monede înspre el. Omul se opri, ridică de pe jos banii şi-i sorbi lacom, stăvilindu-şi pentru o clipă foamea. Alţi câţiva mai aruncaseră vreo două monede. O sumă pe care oricine ar privi-o cu cel mai sincer dispreţ, dar care pentru sărmanul nostru însemna ofranda acestui zeu nemilos ce-i scormonea măruntaiele.

Năucit de minunea neaşteptată se sprijini de tencuiala proaspătă a blocului din partea stângă a străzii. Traficul îşi reluă activitatea. Zgomote fericite de motoare înfierbântate. Maşinile gonesc, înjurăturile nu mai prididesc. Totul a revenit la normal. Doar omul pândeşte în jur orice mişcare, zornăind în acelaşi timp banii în buzunare. Ce atingere plăcută! Ambrozia şi nectarul zeilor nu pot echivala plăcerea resimţită de amărâtul care asculta simfonia de clinchete de metal. Un scurt pârâit trecu neobservat. Buzunarele cedaseră. Câtă mulţumire cerească dacă banii i-ar fi curs atunci pe jos. I-ar fi cules sârguincios înapoi, dar aşa? Au căzut într-un compartiment mai adânc, căptuşit în interior. Bineînţeles că bărbatul nu avea de unde să ştie. La groapa de gunoi nu există croitori care să-ţi dea toate detaliile veştmintelor.

Aşa că a plecat mulţumit către cel mai apropiat bar. Să comande ceva de mâncare? Parcă o ţuiculiţă nu merge chiar pe stomacul gol. Însă, una mică nu strică. Dacă-l arde, totuşi? Ei, ce mai sclifoseală. S-a mai auzit să se moară de-oleacă de tărie?

- O ţuică bună, don’şoară, vezi să fie de calitate, spuse el privind cu jind decolteul generos al femeii de la bar. Era atât de fermecat de privelişte încât nu se sinchisi să ridice ochii către faţa posesoarei bluziţei decoltate.

- Aici se dă mai întâi mălaiul, pe urmă băutura.

- Desigur, răspunse cu o voce sigură şi cu un surâs uriaş, omul. Însă, căută zadar. Banii dispăruseră. Livid, bărbosul se ridică încet de la masă şi plecă fără să spună un cuvânt.

Afară se întrebă cu voce tare: „Ei, fir-ar să fie, unde i-oi fi pus? Când i-am pierdut? Sau nu i-am primit niciodată? Să fi fost o iluzie? Deja a început mintea să-mi joace feste?” Între timp, în căptuşeala ascunsă, banii făceau „Zdronc! Zdronc!”. Se opri. Zgomotul încetă. „Ciudat. Aproape că mi s-a părut…Eh, s-o lăsăm baltă.” Dar imediat ce reîncepu să meargă se auzi mai pronunţat „Zdronc! Zdronc!”. Se căută prin buzunare. Nimic. „Ei, drăcie, ăl cu coarne mă ispiteşte.” Fiecare pas aducea un nou „zdronc!” Mersul îi deveni nervos, pasul era mai rapid, tumultul său interior mai precipitat, îşi strânse cu putere între mâini capul ca şi cum ar fi vrut să-l zdrobească, eliberându-se de o povară. Însă nemilosul sunet îl urmărea. Îl cuprinse brusc o senzaţie copleşitoare. Căzu. Nu ştia unde se află. Nici nu-l interesa. În creierul lui, sunetul continua să-l agaseze. Respira greu şi-şi mişca tot trupul, inhalând aerul curat al parcului. Începuse să tragă de haine, vroia să le sfâşie. Era în stare să se disece singur pentru a afla lăcaşul acelei obsesii. Tot trăgând de haine, căptuşeala cedă şi puţinii bani pe care-i avea au curs pe solul galben, ca un izvor. Acum urechile bărbatului receptau doar clinchete de mulţumire.

Era bogat. Banii curgeau la dorinţa sa. Lacom, strânse în pumnii săi monedele care-şi pierduseră demult strălucirea şi le băgă în buzunar. Aproape înnebunise de fericire. Tot băga în buzunar şi monedele nu se mai terminau. În frenetica sa veselie, nu avea cum să realizeze că averea lui era din doi bani primiţi pomană pe un drum naţional şi care tot cădeau prin gaura din buzunar. Aproape se lăsase întunericul. Noaptea, toţi nebunii sunt bogaţi.”

Bal(ta) cu broaște...

2010-12-28T07:55:00.001-08:00

Începem postările creațiilor publicate în vol. Amprente Literare. Sunt în număr de 4. Prima este Bal(ta) cu broaște... pe care ați mai avut ocazia să o vedeți pe blog.

Lectură plăcută!

„Spun „perfect” cu oarecare teamă, mi-e frică de acest cuvânt fiindcă destramă lumi. Dar nu am găsit altul pentru balul din această seară. Cu măşti. Am dat din întâmplare peste această cabană. Mi s-a părut părăsită şi am căutat în ea un refugiu. Când să sar gardul din sârmă ghimpată, ruginită, am observat că odaia era luminată slab. M-am tupilat după o tufă şi am tras cu ochiul. Nu aş fi văzut nimic, dacă în fereastra opacă de cenuşie nu ar fi existat o spărtură destul de măricică. Lumina venea de la nişte mucuri de lumânări care abia mai pâlpâiau. Lumânările erau singura podoabă a mesei din lemn de stejar din centrul odăii. Pe jos era podea, sau cel puţin o rânduire de scânduri. Pe la colţurile pereţilor îngălbeniţi, păianjenii îşi ţeseau pânzele. Nimic nu trăda că încăperea ar fi fost locuită. Poate doar lumânările. Oricum, acum nu era nimeni aşa că mi-a luat inima în dinţi şi am intrat. Locul era modest, dar pe pereţi se înşiruiau o sumedenie de măşti. Atunci am înţeles. Cabana mea părăsită s-a dovedit a fi locul destinat unui bal, organizat de nişte măşti...

Mă apropii cu entuziasm de o mască ce-şi schimbă cameleonic culorile şi-i spun: „Bună seara!”, iar ea tace. Văzând că nu răspunde nimic, încerc să încropesc un început de conversaţie: „Aş rămâne aici pentru totdeauna. O societate atât de aleasă mă încântă. Când vom valsa? Ah, mai târziu. Desigur. Şi doamnele? Cu siguranţă. Ce credeţi despre… şi despre…? În fine, distracţie plăcută!” Tot timpul, masca a rămas împietrită în tăcere.

Trec mai departe şi-ntâlnesc o frumoasă veneţiană cu pene în stil carnavalesc. Mă înclin, culeg o floare firavă, albastră, din vaza spartă, poate intenţionat pentru a oferi mai multă strălucire florii, parcurg cu mâna micile imperfecţiuni ale mesei, insesizabile sub atingerea linoleumului de un galben bolnav, şi îi prind floarea între pene. Ea parcă îmi surâde. Cochetez cu o mască. Ce idee! Deodată, însă, observ că nu mie, ci firavei flori albastre îi surâdea. Veneţiana continuă să râdă, mă desfide.

Plec, trădat în vanitatea mea, de altfel firească. Câtă aroganţă pune în zâmbetul ei. Se crede regina serii. Poate că i-aş fi iertat vanitatea dacă nu ar fi rănit-o pe a mea. Să se plictisească aşa repede de mine? Nici nu apucasem să-i povestesc despre cutare ins, pe care l-am întâlnit într-o zi, vroia să-i împrumut o batistă, eu însă nu aveam niciuna la mine atunci. Am încercat să-l liniştesc. Tipul a început să plângă. Păcat că nu am avut o batistă. Dar că tot veni vorba de lacrimi de ce plânge masca asta? Caut cu disperare batista prin buzunare. N-o găsesc, ca şi atunci, aşa că încerc să-i şterg lacrimile cu mâneca de la sacou. Zadarnică încercare. Pe obraji, lacrimile au săpat tranşee pe care le inundă. Într-o lume perfectă lipsa unei stări ar însemna imperfecţiune. Mă resemnez şi vorbesc din nou: „La urma urmei, oamenii vă seamănă. Corpul vostru e tăiat dar v-aţi obişnuit cu asta. Nu aveţi decât chipul, pe care să vi se oglindească sentimentele. Ba nu. Mă înşel. Oamenii nu vă seamănă. Lutul vostru a întărit în sine o singură expresie, prima care i s-a dat, pe când carnea unei fiinţe umane se contractă, se schimonoseşte, se destinde sau rămâne impasibilă. Un gest, o şoaptă şi figura reflectă tot atâtea sentimente, câtă verdeaţă se reflectă în boabele de rouă. Tu, cea care plângi în braţele mele, nu vei cunoaşte niciodată zâmbetul. Iar, tu, cea care mă desfizi, cochetând cu neruşinare, nu vei afla nicicând ce-nseamnă pudoarea unei feţe candide. Şi, tu, cameleonule, eşti rece, mai indiferent decât stânca de care se izbesc talazurile mării.”

Discursul mă agită. De ceva vreme vorbesc cu şi mai multă înflăcărare. Am avut dreptate să mă tem. Acel „perfect” destramă balul, sau poate eu, eu sunt cel în plus, singura imperfecţiune. Obiectele din jur au început să mă ignore. Sunt un biet nebun, respins până şi de aceste lucruri abandonate. Mă opresc lângă o mască lăsată pe pervazul ferestrei. Nu are chip. Nu ştiu ce simte. E o bucată de lut fără expresie. O arunc şi o transform în cioburi. Sângele meu e mulţumit, ştie să citească fragmentele în care m-am zgâriat. Dar eu sunt trist pentru că nicio mască nu vomită. Dacă le e atât de scârbă de prezenţa mea, de ce nu vomită? E o încăpere goală, paradoxal plină de măşti care acceptă să le spargi. O lume utopică, în care nu există anarhie, nu revolte, nu nimic.

Din senin, sute de glasuri se împotrivesc gândului meu. O simfonie de baltă s-a pregătit cu ivirea zorilor. Am uitat că sunt la bal. Părăsesc cu uşurinţă toate gândurile precedente. Bufonul nu se concentrează prea mult asupra glumelor sale. Invit veneţiana la dans. Ea nu mă refuză, dar nu refuză nici floarea. Cam uşuratică! Oh, vai! Dacă mă înşeală? Pe mine? Vocea? Deocamdată, sunt doar o voce. La ce mi-ar folosi un chip? Nu vreau să ştii ce simt. Vreau să valsez. Dar… Simfonia s-a oprit. Arunc o privire către balta de afară. Corul îşi aşteaptă dirijorul – un mic brotăcel fermecat de unduirile unei trestii înalte şi mlădioase. Puţin cam coaptă, aş spune.

Privesc răsăritul roşiatic. Aş duce măştile cu o navetă spaţială să vadă soarele. Poate atunci ar avea o raţiune de a fi. Soarele, însă, ar topi lutul. Poate reuşesc să iau un frigider în spaţiu. Oare aş putea să...

…astfel medita vocea care sosise la bal prea târziu. Nu ştia că măştile băuseră, chefuiseră, dansaseră, discutaseră până la epuizare. Acum dormeau. Nu avea de unde să ştie că una din ele refuzase şampania pentru un pic de brandy, iar alta nu-şi găsea rimelul. Nu putea să afle cât de frumoase erau toate acestea fiindcă dormeau. Şi eu, o altă voce, mă întreb: Va pleca prea devreme, înainte ca măştile să se trezească? Eu le pot observa bine pe toate, nu de alta, dar eu sunt invalidă, legată de un scaun la care am uitat să pun rotile…”

Sursa foto.

Amprente Literare

2010-12-28T06:04:00.000-08:00

Azi, 28 decembrie 2010, mi s-a împlinit un vis: acela de a publica ceea ce creez. Datorită cuplului Lisandru, doi oameni minunați: Geanina și Cristian, care au muncit să facă acest vis realitate. Lor le mulțumesc!
Le mai mulțumesc tuturor celor care au comentat, care au corectat și care mi-au îmbunătățit proza pe Amprente. Dar poate vă întrebați ce sunt Amprentele?

Înainte să devină volume de poezie și proză, Amprente Literare este un cenaclu virtual găzduit de rețeaua Ning, în care s-au întâlnit oameni din toate colțurile țării, oameni care au vrut să-și cânte, să-și strige, să-și spună sufletul prin ceea ce scriu. Toate creațiile, fie proză, fie poezie, au trecut prin corecturi responsabile, modificări utile, sfaturi prietenești. Aici, oricine poate veni cu o părere atâta timp cât acea părere este funcțională. Mi s-a dovedit că persoanele de aici se dezic de sistemul „te laud, mă lauzi”. Se face treabă serioasă, dovadă că s-a ajuns deja la al doilea volum, în care am publicat și eu. Mă bucur că am avut ocazia să fiu printre acești mari oameni, că am ocazia să stau în continuare pe lângă ei și să mă formez. Muțumesc din suflet!

„Atunci când răsfoieşti o carte descoperi altă lume, fiindcă toate acele cuvinte nu plăsmuiesc simple propoziţii sau fraze, ci şi imagini care reflectă interiorul creatorului ce transformă noaptea în zi pentru a extrage trăirile şi pentru a le îmbrăca într-o haină literară. Când răsfoieşti… lumea în care trăim, situaţia este alta. Ne insinuăm în fiecare zi pe lîngă zidurile care separă dureros sufletele, interzicând interacţiunea firească. Suntem oameni-enclave, tăind poteci cu gândul printr-o junglă contemporană în care răsună strigăte disperate. Ne lipsesc confirmările, împlinirile, proiectele viabile pe termen lung, puterea de a crede în mâine şi capacitatea de a vedea în azi uşa deschisă către un viitor mai bun...” Continuarea Aici.

Fondatorul rețelei, Cristian Lisandru.

PS: În următoarele articole de pe blog voi posta textele publicate în al doilea volum, al debutului meu literar!

Imaginile sunt luate de pe Amprente Literare, respectiv Blogul lui Cristian Lisandru.

Desene...

2010-12-27T06:43:00.000-08:00

Căutând pe youtube un video de Crăciun am descoperit un mic desen animat care mi-a amintit de copilărie. Îmi amintesc că l-am urmărit cu plăcere.

Cartea Cărților...

Așa, o postare ca în ultima zi de Crăciun...

Voi ce cântați de Crăciun? Cântece sau colinde?

2010-12-22T06:28:00.000-08:00

Crăciunul. Un cuvânt care denumește o sărbătoare. Un înțeles pe care și l-a pierdut din cauza universalizării acestei sărbători și a comercializării ei. Mă tem să întreb un copil ce este Crăciunul, mă tem să nu mi se răspundă: Sărbătoarea lui Moș Crăciun. Mă tem cu atât mai mult cu cât aș întreba niște creștini. Nu fac tratate de religie, nici nu condamn pe nimeni. Pur și simplu observ un adevăr dureros: adevărata sărbătoare, cea a nașterii lui Hristos, a rămas undeva în umbra personajului fantastic-magic Santa Claus. Crăciun a existat, dar nu așa cum îl știm din spoturile publicitare, din abțibilduri, din posterele marilor magazine. Soția lui a fost cea care i-a permis Mariei să nască în ieslea boilor, și pentru asta Crăciun i-a tăiat mâinile soției sale, care au fost lipite la loc printr-o minune a Pruncului Nou-născut, prima sa minune. Văzând aceasta, Crăciun s-a schimbat și a început să dăruiască oamenilor ce avea, nu mai era zgârcit, devenise bun. De aici pleacă substanța spiritului de (a se citi lui) Crăciun: a dărui pentru a-i face pe alții să se simtă bine. Dar de aici până la a-l muta în Laponia, într-o căsuță de turtă dulce, cu o suită de elfi care pun la punct ultimele cadouri așezate frumos în sacul roșu din sania trasă de reni zburători, ei bine, ne îndepărtăm de esență.

Nu doar creștinii sărbătoresc Crăciunul. Și asta nu e rău. E plăcută ochiului toată această tevatură, goană după frumos și strălucitor, după globuri colorate, instalații, luminițe, cadouri și... în fine, într-un cuvânt după starea de bine (de fapt sunt trei cuvinte). Totuși, creștinilor, nu uitați că indiferent câți mii de „Moș Crăciun” fug pe străzile unui oraș și bat un nou record în Cartea aia a recordurilor, noi îl sărbătorim pe Hristos!

În postarea următoare vă voi oferi un desen animat care să vă amintească de fapt în ce constă Crăciunul. Dar, până atunci, vă întreb: Voi ce cântați de Crăciun? Cântece sau colinde?

Poate vă întrebați care este diferența. Colindele nu sunt simple cântece, ele au o menire, și nu cea eronat gândită de a obține bani, prăjiturele, vin fiert sau mai știu eu ce de la casele oamenilor. Greșit! Colindătorii sunt vestitori ai nașterii lui Iisus. Ei transmit Vestea cea Bună din casă în casă. Bucuria colindelor nu este dată de replici ca: vai, ce frumos cântă! micuții au venit după prăjituri!. Ea stă la baza altei bucurii: a evreilor când au auzit că li s-a născut Mântuitorul atât de mult așteptat.

Dar nu am să vă mai fac capul toacă. Știu că unii fac alergie când aud de religie. Vă mai spun un singur lucru: și mie-mi plac cântecele de Crăciun, cele în engleză care vorbesc de clopoței, săniuțe, bunici călcate de renul lui Moșu, Rudolf ș.a. Tocmai de asta vă dau câteva să le ascultați. Veți observa că sunt plăcute auzului. Dar să știți că de Crăciun se colindă, în tot restul anului se cântă...

LET IT SNOW...

ROCKING AROUND THE CHRISTMAS TREE

GRANDMA GOT RAN OVER BY A REINDEER

RUDOLF THE RED-NOSED REINDEER

CAROL OF THE BELLS (îmi place foarte mult)

Și...colinde...

LA BETLEEM COLO-N JOS

O CE VESTE MINUNATĂ!

LEAGĂN VERDE, LEGĂNEL

CE-AȚI VĂZUT, PĂSTORI?

Dincolo de Franța...în Franța

2010-12-17T07:59:00.000-08:00

Până la povestea promisă dragii mei, am de gând să vă povestesc despre un articol care m-a impresionat. Un articol din revista ALECART, al doamnei Prof. Nicoleta Munteanu: „Dincolo de Franța...în Franța”.

Reproduc câteva citate:

„Când mi s-a propus să plec pentru o săptămână la Poitiers, în Franța, într-un schimb de experiență, am fost desigur, foarte încântată...am avut parte de o experiență pedagogică și culturală interesantă și dureroasă în același timp. Cred că în momentul în care întrebi pe cineva din România ce înseamnă pentru el sau ce știe despre Franța este imposibil să nu obții niște „informații de cultură generală”: Paris, Luvru; Notre Dame, Turnul Eiffel, Napoleon, Richelieu, Voltaire, Diderot, Enciclopedia franceză etc...Am crescut auzind la tot pasul clișeul: „București - micul Paris” și am crezut în el cu disperarea provincialului ce se află la porțile unui mare oraș și își face curaj să intre, cu frustrările oricărei persoane trecute de 30 de ani ce vine din Est și se pleacă în fața Vestului. După tot ce am putut zări...și ultimele iluzii mi s-au spulberat. Nimic nu te poate pregăti pentru sentimentul uluitor pe care îl trăiești în sălile Luvrului, nimic pentru frumusețea melancolică a Senei, pentru aroganța Turnului Eiffel, nimic pentru măreția grea și solemnă a Catedralei Notre Dame...”

Astfel prima parte a articolului este un elogiu adus Parisului, o frumusețe care atârnă grea pe umerii noștri, o frumusețe cu care „micul Paris” nu poate fi comparat. Totuși, ce s-a întâmplat la liceul LPI2 unde au fost invitați românii noștri? Iată câteva surprize neplăcute:

„nu pot uita gustul amar lăsat de faptul că nimeni, niciodată (mai puțin slovacii și italienii) nu-și amintea că suntem din România - care pentru unii părea a fi același lucru cu Polonia.
În seara de prezentare a specificului țărilor prezente (în număr de zece), noi am fost, desigur, ultimii și nimeni nu ne-a anunțat că s-a schimbat ordinea intrării în scenă. Dar nu asta a fost cel mai uluitor pentru noi, ci faptul că, după ce eram întrebați ce vom prezenta și spuneam: o piesă de Matei Vișniec în care acțiunea gravitează în jurul implicațiilor politice generate de Cântăreața cheală, piesa lui Eugen Ionescu, nu observam nicio reacție. Nimeni, dar absolut nimeni, nu a știut cine este Matei Vișniec. Francezii habar nu aveau că trăiește la Paris, că are cetățenie dublă (unul singur, profesor de matematică, după ce i-am vorbit despre piesele sale, a căutat pe internet și a doua zi a spus că văzuse Ultimul Godot, dar că nu reținuse numele dramaturgului). Niciunul dintre cei cu care am discutat nu știa nimic despre vreun român (nici măcar despre cei pe care i-ar fi vrut ai lor, precum Cioran), o slabă reacție la numele lui Mircea Eliade și Ionescu - din partea profesorilor! -, niciuna la Brâncuși, Enescu sau Eminescu. Cât despre elevi, nu, categoric nu știau (mai) nimic despre România... căci ei nu dau doi bani pe cultura noastră, pe valorile noastre, pe modul nostru de a fi, căci nu știau nimic nici despre tradițiile noastre, nici despre obiceiurile noastre (un elev francez, după ce le-am arătat și vorbit despre mărțișoare, scoate din geantă o bucată de hârtie roșie pictată cu litere aurii și ne comunică plin de emfază că mărțișoare există și în...China!), le părem pitorești, naivi și sunt impresionați de ușurința cu care învățăm limbile străine...
Ei, francezii obișnuiți, sunt uimiți când pronunțăm nume din istoria sau literatura franceză, ne întreabă dacă la noi există supermarket-uri și se crucesc când află că salariul meu este de 400 de euro pe lună...
Lecția Franței aceasta a fost: puțini știu ceva despre noi și pe și mai puțini îi interesează. Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu nu există decât pentru noi. Tonitza sau Grigorescu la fel, Ștefan cel Mare sau Alexandru Ioan Cuza, cu toții sunt doar ai noștri. Nu există niciun alt fel de graniță decât cea pe care contextul geografic și economic, istoric și politic, precum și mentalul colectiv au făurit-o...Unii fac într-adevăr istoria, alții o suportă...Și o dată în plus, i-am dat dreptate lui Cioran.”

Sper să nu vă fi plictisit cumva. E o temă care pentru mine e pururi vie și obsedantă. De ce trebuie să ne plecăm capul în fața Vestului? De ce când avem valori nu știm cum să le facem cunoscute? De ce ne înecăm în mocirlă chiar și atunci când nu plouă? Mă întreb de ce...

Luminițe și becuri sparte...

2010-12-16T07:50:00.000-08:00

A venit iar Crăciunul.
Mă rog.
Mai sunt câteva zile până pe 25, dar nu asta contează.
Contează că vine Crăciunul și foarte puțini știu asta.
O să vă mirați!
Cum așa când toată lumea se pregătește cu globulețe, luminițe, cadouri și altele?
E foarte simplu. E o poveste. Dar mi-e lene să o spun acum. Așa cum mi-e lene să învăț pentru testul de mâine de la chimie. Ar trebui să mă apuc de chimie. Chiar ar trebui. Promit să vă spun povestea până la Crăciun, ca să vă amintiți că vine. Cum cine vine? Crăciunul.
Să vă gândiți la poveste. Vă dau un indiciu. Nu începe cu „A fost odată ca niciodată”. Nu știu încă cum începe, știu doar cum NU începe. O să mă mai gândesc...după testul la chimie. Până atunci să vă gândiți la poveste, să vă gândiți chiar dacă habar nu aveți de ce am scris un articol (care nu e articol) de doi bani în care nu justific acel „iar” din „A venit iar Crăciunul”. Mie mi se pare că această conjuncție adversativă (parcă) poartă în sine oboseala unei povești obsedante de care o să vă spun mai târziu...

Chiar ar trebui să mă apuc de învățat pentru chimie. Dar ce să fac dacă nu am niciun chef?

Telegramă

2010-12-11T00:03:00.000-08:00

Regret că a trecut 1 Decembrie și nu am spus ce simt eu în această zi în fiecare an. STOP. Vă spun cu altă ocazie. STOP. Pe 30 nov a fost ziua colegei mele de banca și-i spun La mulți ani ca tuturor celor cu numele de Andrei/Andreea. STOP. La mulți ani Smile. STOP. La mulți ani și blogului meu care a împlinit 2 ani. STOP. Însănătoșire grabnică mie, că sunt răcită cobză, cu febră, tuse și tot tacămul, de câteva zile stau la pat. STOP. Deie Domnul să-mi treacă odată! STOP. Vă salut dragii mei și vă urez numai bine NON-STOP!

Câte lucruri o să regret?

2010-11-24T12:21:00.000-08:00

Sursa foto.

În stație câteva persoane așteaptă microbuzul. Printre ele se află și elevii care se îndreaptă în fiecare dimineață spre școală. Tremurăm zgribuliți de frig până vine, apoi ne înghesuim, ne îmbrâncim unii în alții, dăm coate până ajungem la liman, ne găsim un loc, ne așezăm și respirăm ușurați. E o luptă care se desfășoară în maxim un minut. E o luptă care nu presupune nici reguli, nici conduită, nici criterii, nici bun-simț.

Nu e vina noastră că microbuzul e minuscul și că nu are capacitatea pentru toți pasagerii care urcă.
Nu e vina noastră că firma nu aduce microbuze mai mari și mai încăpătoare.
Nu e vina noastră că venim epuizați de la școală și că vrem să stăm jos, că facem naveta zilnic și ne-am săturat să stăm în picioare. Pentru aceste lucruri nu învinovățesc pe nimeni.

Totuși, e vina noastră când e vorba de ordine.
E vina noastră când e vorba de bun-simț.
E vina noastră fiindcă ne uităm valorile, fiindcă nu avem nici măcar conștiința valorilor și că nu regretăm asta. Poate că această letargie specifică nouă poartă cea mai mare vină, aceea de a nu avea mistuirea profundă a dorinței de schimbare...

Când sunt în microbuz am obiceiul de a mă uita pe fereastră. Până acum credeam că o fac pentru a-mi pierde kilometrii parcuși în vis, fiindcă e frumos răsăritul, e frumos peisajul. Câteodată mă întreb însă dacă nu fac asta ca să uit că mai sunt oameni care stau în picioare și că eu nu pot să le ofer de fiecare dată locul, fiindcă dacă aș face asta, m-aș trezi deja pe la 30 de ani cu varice...

Dar sunt unele momente în care-mi sacrific locul. Cred că singurii oameni pentru care fac asta sunt bătrânii. Pur și simplu nu pot rezista în fața mâinii lor tremurânde, în fața chipului bătut de atâția ani și atâtea griji, în fața zâmbetului amar. Cel mai mult nu pot rezista în fața unui gând: mă întreb mereu dacă și ei au fost tineri care se așezau rapid pe scaune, dacă se conformau acestui „cod al îmbrâncelii” și dacă râdeau de cei în vârstă la vremea lor fiindcă stăteau în picioare. Mă întreb în cazul acesta dacă nu cumva acum regretă. Și așa ajung să mă întreb eu câte lucruri o să regret când voi fi doar o bătrână care abia se ține pe picioare și ia microbuzul dar nu i se oferă locul.

Dintre toate, cred că cel mai mult îmi regret de pe acum viitorul zâmbet amar...

Cele două cuvinte...

2010-11-15T08:15:00.000-08:00

TAXI...

Am ascultat recent la televizor, melodia aceasta și mi-a plăcut la nebunie videoclipul. Mi s-a părut interesant că tocmai cel care cântă nu apare în videoclip, plus că melodia e frumoasă. O postez și eu să o ascultați în seara asta ca să zâmbiți, ori mâine înainte de cafea.

Vizionare plăcută!

Despre ROM...și nu mă refer la Read-Only Memory

2010-11-13T04:51:00.000-08:00

Sau la „beuturică”.
Ci la un Brand românesc, ciocolata ROM.
După cum știți (sau nu știți) ROM este unul din puținele brand-uri românești care rezistă și după comunism. Cunoscutul: „Senzații tari din 1964.” În general comunismul a distrus principalele valori, a dezintegrat ordinea normală a societății ceea ce a dus la o evidentă nemulțumire a populației. Trecând peste episodul revoluției, putem observa că după 1990 s-a produs un fenomen de „exces de zel democratic”. Desigur că oamenii ar trebui să fie conștienți de faptul că democrația din țara noastră după căderea comunismului nu putea fi nicidecum pusă sub semnul egal cu democrația din Occident.
În primul rând fiindcă noi am preluat un regim politic nou care avea să fie pus pe o fundație șubredă. În decursul a 20 de ani, fundația a început să se clatine, iar semnele le vedem de abia acum. Dacă România de azi se află într-o stare demnă de plâns, atunci trebuie să căutăm cauzele încă din presupusa noastră eliberare. În al doilea rând fiindcă noi am deformat definiția democrației. Pentru noi ea nu mai înseamnă conducerea poporului, ci o libertate aproape anarhică. Trăim într-o lume creată după criteriul ”EU”: eu contez, eu (nu) vreau, eu (nu) fac, eu (nu) sunt de acord...

Dar m-am îndepărtat de la subiectul inițial...

În lumea noastră până și „Ceașcă” a devenit un BRAND. „Ceaușescu, Dictatorul, Nea Nică”. Până și creatorii reclamei realizează acest fapt. Stigmatul comunismului rămâne în mentalitatea comună. Tinerii nu au trăit acele timpuri, dar simt că știu ceva nedefinit într-un spațiu istoric. E tocmai ce Freud numea mentalitatea comună, teama generală de ceva care se moștenește ereditar. Bineînțeles că nu se ajunge la un nivel ridicat al acestor temeri, dar rămâne măcar o anumită conștiință a faptelor. Ce se întâmplă, însă, în modernism?

Spre deosebire de reclama:

În lumea modernă se parodiază cu succes cultul personalității. Imaginea lui Ceaușescu alături de orice produs. Se realizează o fractură...

ROM continuă parodia și în reclama cu Iahtul...

Ciocolata ROM este apreciată, reclamele-parodii au succes. La un anumit nivel al parodiei totul a fost normal. Ei bine, în momentul în care s-a depășit o limită, românul a izbucnit într-o ploaie de nemulțumiri. Ce reclamă ar fi putut crea o asemenea iritare? Noul ROM, „Mai aproape de Visul American”!

”THE TASTE OF COOLNESS”

Prin ce diferă această reclamă de celelalte? Prin faptul că atacă orgoliul românilor: schimbarea steagului românesc cu cel american apare ca o lovitură în mândria românească și (ca de obicei) românii descoperă că ei chiar iubesc ROM-ul, dar după ce li s-a luat, așa cum mai toate valorile sunt apreciate de abia după ce mor. Parcă ar fi o regulă (proastă) nescrisă. Ce fac românii? Protestează solidar.

Revolta lor nu rămâne fără răspuns: ROM Autentic se întoarce. Iar creatorii reclamei afirmă că tocmai în asta a constat strategia de marketing: Bineînțeles că brand-ul avea să fie tot cel românesc, dar trebuia să le readucă aminte românilor de acest lucru. Pe site-ul oficial scrie:„Cine s-a ofticat e român adevărat!” http://www.romautentic.ro/

Totuși, acest ”I am just funny” nu-mi sună bine. Recunosc că și eu am fost inițial indignată, mai recunosc că am avut unele îndoieli și că nu prea credeam în vânzarea brand-ului, dar am și acum îndoile după presupusa clarificare a subiectului. De ce? Fiindcă în ciuda explicațiilor nu se știe ce a fost în spatele strategiei de marketing. Nu se știe ce s-ar fi întâmplat dacă românilor le-ar fi plăcut ideea și ar fi început să consume ROM american. Dacă s-ar fi întâmplat asta, ce explicații ar fi dat cei de la ROM? Cu siguranță nu tot aceleași. Deși, chestia cu „visul american” e de-a dreptul expirată. Oricum eu rămân cu incertitudinea aceasta, fiindcă orice firmă care vinde un produs e interesată de profitul din vânzarea produsului și nicidecum de simțul patriotic al românului.

Vă las în finalul discuției, Imnul Ciocolatei Rom, un imn al CONȘTIENTIZĂRII:
„Vine o zi, o senzație ciudată...
Oare dragostea de țară poate salva
O ciocolată?Avem doar un regret, avem doar un păcat
Că l-am iubit la nebunie doar atunci
Când ni s-a luat...”

Rază De Soare...se naște pentru a 16-a oară...

2010-11-07T08:37:00.000-08:00

Așa ca într-o glumă: la noapte mă nasc!
Lăsând gluma la o parte: la noapte, mai exact între 00 si 1 noaptea, împlinesc 16 ani...
Mâine de Sf. Gavriil și Mihail.
Sunt ultimele ore de 15 ani...și eu învăț pentru testele de mâine, la istorie, la engleză. Ce viață. „Al naibii de frumoasă”(C.Noica).*

*ghilimele denotă aici un citat și nu ironia, sunt total de acord cu Noica: viața asta e al naibii de frumoasă și nu regret nimic din cei 15 ani trăiți...

De ziua mea, un cadou de la mine, o melodie care-mi este la inimă!

Repetabila povară...

2010-11-06T10:26:00.000-07:00

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Dedicat părinților mei!

Herta Muller, Călătorie într-un picior

2010-11-05T11:54:00.000-07:00

Dați play în timp ce citiți!

Violin - Sad Romance

Asculta mai multe audio diverse

Îi mulțumesc colegei mele Denise pentru oportunitatea de a citi o carte de cunoscuta scriitoare Herta Muller. Cartea se numește „Călătorie într-un picior” și o voi prezenta în rândurile următoare.

Pentru cei care nu o cunosc pe H.M. Este o scriitoare germană originară din România. S-a născut la 17 august 1953. Amenințarea Securității a obligat-o să emigreze în RFG în 1987. Printre numeroasele premii, i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură în 2009. Pentru mai multe informații, google it!:P

Publicat în 1989, Călătorie într-un picior este primul roman scris de Herta Muller după plecarea ei din România. Irene, protagonista romanului, reușește să părăsească o țară în plină dictatură, în roman numită „cealaltă țară”, dar rămâne o străină în cea de adopție. La cei 35 de ani ai săi, ea este conștientă de destinul ei nesigur. La mare îl cunoaște pe Franz, un tânăr turist german pe care-l găsește beat pe lângă o cârciumă și pe care îl ajută să ajungă la hotel.

„-Eu-s beat, dar tu vorbești germană. Tu nu ești beată, cum de vorbești germană?”

Relația lor devine apropiată până în punctul în care Franz trebuie să se întoarcă în Germania înainte ca formalitățile de emigrare a Irenei să fie încheiate. Cei doi stabilesc să se întâlnească în Germania. Însă, la aeroport un alt bărbat, Stefan, prietenul lui Franz, o aștepta pe Irene. Dezamăgirea pe care o resimte nu Irene nu este tragică în înălțime, ci în profunzime. Se adună încă o forță care sapă la golul din interiorul ei.

„Își gestiona dorul de-acasă împărțindu-l pe categorii: peisaj și stat, autorități și familie. Era contabilitatea unei jumătăți de vieți. Registre mute în rafturi străine.”

Acesta este un element care m-a fascinat la Herta Muller, modul modernist de abordare a sentimentelor. Nu există refuzuri sau explicații imperative, există în schimb o resemnare revoltătoare, ca și cum lupta s-ar fi terminat înainte de a deschide paginile cărții, și nouă ni se prezintă doar tabloul postum-factum.

„Pe Irene o cuprinse dorul. Care nu era dor. Era o stare a lucrurilor inanimate. A pietrelor, a apei. A marfarelor și a ușilor, a lifturilor în mișcare.”

„Dacă ați ști cum arată totul în spatele ochilor mei...”

„Ce știa el, cu privirile ațintite asupra ei, de mașinile care opreau încet la marginea trotuarului, de ecoul de pe podurile din oraș, de atingerea frunzelor din parc. Sau de câinii vagabonzi cărora le clămpăneau oasele de foame și care, de slabi ce erau, păreau că merg pe catalige, care se împerecheau pe lângă tomberoanele de gunoi și schelălăiau ziua-n amiaza mare. Câinii aveau culoarea costumului lui. Și ei erau niște umbre.”

Prin intermediul lui Stefan, Irene va face cunoștință cu Thomas, un șofer homosexual, cu care reușește să se înțeleagă. În jurul Irenei gravitează acești patru bărbați. În afară de ei cartea este o sumă de fragmente ale nevoilor cotidiene, minunat prezentate. Ce înseamnă ei pentru Irene? Poate nimic, poate un mod de a-și ocupa timpul, poate iubire sau mai degrabă obișnuință. Ea este un personaj complex, cu conștiința fatalității.

„Ar fi putut fi dragoste. Dar în zilele dintre acele seri când se-ntâmpla asta, Irene nu găsise alt cuvânt decât pe acela de obișnuință. Se simțea de parcă i-ar fi scăpat ceva. Ca și cum atunci, în golul dintre cer și nisip, ea nu s-ar fi dezmeticit bine. Cum ar putea fi dragostea punctuală?”

De fapt, ceea ce m-a atras la Herta Muller nu a fost nicidecum acțiunea. Romanul în sine nu se bazează pe acțiune, ci pe analiza modernă a detaliului, după cum se recunoaște și în carte: „De când am ajuns să trăiesc aici, detaliul este mai mare ca întregul.”

Finalul este pe măsura așteptărilor, deschis. Nu aș putea afirma neapărat că H.M a devenit una din autoarele mele preferate. Ar fi prea repede să mă pronunț, după ce am citit doar o carte. Dar, pentru prima ei carte scrisă în afară pot spune că stilul m-a cucerit.

„Dorința de a dormi era ca un drog.
Și dorința de a pleca departe. Să privească din fereastra unui compartiment de tren cum se scurge peisajul în dâre verzi, dispărând. Și oamenii care urcă și se așază în compartiment. Care mănâncă și dorm. Care nu trădează nimic despre ei înșiși. Care coboară în gări mari și se opresc o vreme nehotărâți în larma de acolo. Care setrecoară printre ceilalți care așteaptă și merg cu pași ezitanți în orașe.
Atât de ezitanți, încât, după ce ei sunt de mult dispăruți, tot nu știi de ce au stat cu hainele lor boțite în bătaia vântului. Poți doar presupune sau presimți că ei traversează pierduți parcările cu gențile sub braț. Că trec pe lângă vitrine fără să le bage de seamă. Că eșuează pe bănci ude pe malul unor râuri străine. Că privesc în gol de pe treptele unor monumente.
Oameni care nu mai știu dacă în aceste orașe ei sunt călători cu încălțăminte subțire. sau locuitori cu bagaj în mână.
Irene stătea pe întuneric și se gândea la oraș.
Irene refuza să se gândească la despărțire.”

Lectură plăcută!

Două rânduri...

2010-11-05T11:09:00.000-07:00

Unul în care precizez că nu mai sunt membru JD. Am fost până în prezent. Nu-mi pot șterge contul de pe site, dar nu mai activez pe acel site.

Și al doilea în care spun „Dumnezeu să-l ierte pe Adrian Păunescu! Să-i fie țărâna ușoară poetului!”

Începutul sfârşitului...

2010-10-16T09:08:00.000-07:00

Oamenilor le este teamă de finaluri: fie că e vorba de finalul unei poveşti, de finalul unei cărţi sau de finalul unei vieţi. Ei preferă adesea o viaţă dureroasă şi plină de tumult, în care să se întrezărească şi momente de fericire faţă de o moarte liniştită, dar fără de întoarcere. De-a lungul întregii istorii, oamenii au căutat nemurirea, au dorit-o, au încercat să o atingă, dar nu au putut ajunge la ea. De ce această goană după "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte"? E simplu, toţi se tem de sentinţa vechilor greci de la Platon până la Aristotel care au conştientizat că "genesis" (naşterea, începutul) trebuie să aibă invariabil un final...

"Geneza" este primul capitol al Bibliei, iar ultimul "Apocalipsa", cea care desemnează sfârşitul. Universul a fost creat, deci are un sfârşit. Oamenii au fost creaţi, ei au un sfârşit, chiar dacă tot oamenii au căutat soluţii, au încercat să metamorfozeze sfârşitul într-un nou început în viaţa spiritului care este nemuritor. De aici, ideile despre cum ar fi continuarea vieţii după moarte diferă de la o religie la alta. Însă acum nu sunt nici în dispoziţia, nici în măsura să vorbesc despre viaţa de după moarte. Mă opresc aici, la ultima răsuflare a vieţii materiale înainte de hăurile negre ale morţii.

De ce suferă oamenii când moare cineva drag? O întrebare stupidă aţi spune. Totuşi dacă i-am căuta un răspuns ce am găsi? Nişte amintiri care te răscolesc pe dinăuntru, imaginea unui trecut comun, ataşamentul faţă de o persoană care nu mai e lângă noi, de care ne va fi dor şi regretul că nu am avut timp să spunem "Iartă-mă...Şi eu te iert...Te iubesc!" Mă miră faptul că se poate plânge din asemenea motive, mă miră cu toate că eu nu fac excepţie.

Într-o cameră ce-mi pare acum atât de îngustă, în jurul cadavrului din coşciug se strâng atâtea vaiete şi lacrimi încât mă sufoc. Privesc în jurul meu şi mă întristez, e o tristeţe colectivă, e o pshilogie a mentalului nostru care ne face să reacţionăm laolaltă cu cei din jur. Mă uit la chipul fără viaţă şi mă minunez cât e de senin, nicio cută, nicio îngândurare nu i-a crispat faţa, pare că doarme şi asta îmi alină întrucâtva durerea. Lângă mine, o fată de treisprezece ani plânge neconsolată. Am simţit instinctiv nevoia de a o strânge în braţe. Tremura. În timp ce o alintam, în faţa ochilor mi-a apărut imaginea a două fetiţe vesele care se jucau de mici. Una dintre ele a spus: "Hai să mâncăm ceva dulce de la Bunu". Bunu întotdeauna avea ceva pentru noi, şi acum Bunu stătea întins şi rece, în timp ce fetele crescute mari se strâng zgribulite una lângă alta. Nu ştiu de ce, atunci am simţit pentru prima dată nevoia să plâng. Simţeam cum îmi curg lacrimile. Mă miram degeaba. Puteam să plâng doar privind pe cineva. Am avut un moment în care m-am întrebat ce face sufletul în acel moment? Ne priveşte pe toţi? Există, nu există? Iar cădeam în meditaţii filosofice şi nu vroiam. O vedeam pe mama plângând amarnic: mi-am zis că e mai bine de ea, cel puţin se descarcă. L-am privit pe tata: îi curgea câte o lacrimă, dar suferea în tăcere. Mi-a spus doar atât: "Să nu uiţi, niciodată, cum mâncai salam de la Nea' Onu, de la Bunu Onu." Şi fraza asta a fost de ajuns să mă sfâşie pe interior. De doi sau trei ani nu am mai participat la o înmormântare, mi se pare că mi-a revenit sentimentul de gol în mine. Şi-mi tot vine în minte cum îmi plăcea mie salamul de mică şi-mi pare că nu am haine negre în dulap...

Avem timp...(?)

2010-10-02T03:00:00.000-07:00

dar eu de abia am pentru blog... Poezia lui Paler AICI.

Regret că nu am avut timp pentru blog, pentru cenacluri, pentru tot ce aş fi vrut să fac. Şi cu toate acestea mi se pare că nu regret îndeajuns. Mă simt vinovată că mi-am permis să-mi pierd timpul visând. Dar până şi a-ţi pierde timpul are un scop, pe care nu-l voi discuta însă în această postare. Vroiam să vă dau azi un semn de viaţă, să vă spun: Trăiesc! şi simt că nu am timp de nimic. De când a început şcoala, mi-am cam neglijat activităţile virtuale. Adevărul este că prioritatea numărul 1 este şcoala şi nu am nimic de făcut în privinţa asta.

Data de 13 septembrie 2010 - prima zi de şcoală la CNDC. În ciuda faptului că 13 desemnează în credinţa populară un număr ghinionist eu întotdeauna am avut noroc. Vă ofer mai jos un videoclip cu începutul anului şcolar la liceul nostru. Eu eram în public, nu mă căutaţi fiindcă nu o să mă găsiţi.

În schimb, am fost şi printre protagoniştii acestei zile când s-au înmânat diplomele ECDL - complet. Nu ştiu pe unde or fi pozele ca să vi le arăt. Pot dovedi doar printr-o poză cu partea esenţială a diplomei.

ECDL - European Computer Driving License - este un certificat care atestă că aparţinătorul deţine cunoştinţe complete a manipulării calculatorului şi că a promovat cu succes cele 7 module, respectiv examene, referitoare la Teorie, Gestionarea fişierelor, Microsoft Word, Excell, Access, Power Point şi Internet. Certificatul este recunoscut Internaţional. De fapt el se numeşte ICDL. Oricum este un plus în portofoliul personal de care mă simt mândră. Examenele le-am dat în clasa a IX-a. Le-am promovat din prima cu o medie generală de aproximativ 9, 45.

Mai multe despre ECDL pe http://www.ecdl.org.ro/

În afară de lecţii, teste, teme, proiecte, alt eveniment mai important a fost recent în zilele de 24-26 septembrie ZILELE CULTURII CĂLINESCIENE. Nu aş putea prezenta mai bine decât citând din Observatorul Cultural, unul din participanţii la acest eveniment.

"Zilele Culturii Călinesciene, ediţia XLII (24-26 septembrie), organizate de Fundaţia Naţională „G. Călinescu“ (condusă cu multă stăruinţă de domnul C.Th. Ciobanu) în colaborare cu Primăria Municipiului Oneşti au dovedit că, în ciuda vremurilor tristo-mizantropice pe care le trăim, avem nevoie de cultură. Au dovedit-o, timp de trei zile, atît invitaţii, cît şi publicul numeros care a venit la evenimentele propuse.

Reperele publicistice româneşti au deschis ediţia de anul acesta. La Galeriile Fundaţiei „G. Călinescu“, au fost prezentate revistele România literară,Echinox, Tribuna, Steaua, Ateneu şi Observator cultural. O scurtă „trecere în revistă“, care a permis oneştenilor, în mare parte liceeni, să se familiarizeze cu peisajul publicistic actual. Discuţiile au gravitat în jurul dificultăţilor, dar şi a necesităţii de a face astăzi cultură în România. Seara, la Biblioteca Municipală „Radu Rosetti“, a avut loc prelegerea susţinută de Mircea Martin, „Nevoia de dicţionare“. Lucrînd de cîţiva ani buni la un dicţionar de termeni culturali, Mircea Martin mărturiseşte că ideea acestui dicţionar i-a venit la începutul anilor ’70, „dintr-o nostalgie, întreţinută de carenţe autohtone. În toată lumea există nenumărate dicţionare şi enciclopedii, în timp ce la noi lipsesc aceste instrumente de lucru, aceste sinteze ale cunoaşterii. Nu avem un dicţionar de filozofie, iar cele dedicate literaturii sînt puţine. Există o indiferenţă cronică a intelectualilor români faţă de astfel de întreprinderi. În cultura română, munca în echipă nu este preţuită, nici moral, nici material. La dezinteresul individual, se adaugă cel instituţional.

Pentru Al. Cistelecan conceptul de generaţie serveşte unor vremuri anormale. În vremuri normale, nu-i nevoie de el, putem găsi termeni mai potriviţi. El ţine mai degrabă de un efort de sistematizare a literaturii. Virgil Podoabă a remarcat că este vorba de o ficţiune, după cum susţine Mircea Martin, o ficţiune care, cu timpul, a devenit utilă. În timp ce generaţia ’60 se raportează la o paradigmă existentă, generaţia 80 propune sau îşi imaginează că propune o paradigmă nouă, fără să ţină neapărat să se racordeze la ceva. Totuşi, ceea ce determină schimbarea de paradigmă, dincolo de planul literar, este experienţa existenţială. Schimbarea de paradigmă nu presupune criteriul axiologic. Un scriitor nu este mai bun sau mai puţin bun în funcţie de generaţia din care face parte. Ioan Holban mărturiseşte că a scris cîndva o carte pornind de la criteriul de generaţie şi că n-ar mai face aşa ceva acum. Criticul nu mai crede în conceptul de generaţie, ci mai degrabă în ciocniri de paradigme, de sensibilitate, cu atît mai mult cu cît în interiorul fiecărei generaţii există diferenţe majore. Nu poţi compara poezia lui Traian T. Coşovei cu cea a lui Ion Mureşan. Mai interesant mi se pare să urmărim aceste ciocniri şi/sau continuităţi, după cum spunea Ion Pop. În acest moment, împărţirea pe generaţii nu mai este nici măcar didactică. Mai util este să citim cărţile. Al. Cistelecan ţine să precizeze că nu e de dorit să dizolvăm cu totul conceptul de generaţie. Există totuşi o identitate a generaţiei. Petru Cimpoeşu crede, la rîndul său, că sînt diferenţe de sensibilitate între generaţia ’60 şi generaţia ’80, determinate în parte de condiţiile mediului social, în parte de nemulţumirile faţă de generaţia dinainte. Pentru Şerban Axinte, conceptul de generaţie este o chestiune de dominantă. Andrei Terian consideră că este vorba de un concept folosit de istoria literară mai mult de nevoie. El s-a impus începînd cu anii ’60, fiind un concept puternic ideologizant. Criticul este surprins de menţinerea conceptului după ’90. De ce nu există o dezbatere pe curente, pe programe, pe formule recurente? – întreabă Andrei Terian. În ultimii 10 ani am văzut foarte puţine programe, profesiuni de credinţă, care reprezintă un catalizator pentru cîmpul literar. Pentru Alex Goldiş este vorba de un concept care împacă pe toată lumea: un concept lansat de critici, dar aprobat de regim, pentru că era cel mai gol identitar (nu spune nimic despre o sumă de identităţi, în afară de faptul că aparţin unei generaţii); un termen acceptat şi încurajat de scriitori, tot pentru că era un termen gol (şi este valabil şi pentru generaţia ’60, şi pentru generaţia ’80, şi pentru generaţia 2000), care îi ajută să se impună în spaţiul cultural; un concept profitabil pentru criticul şi istoricul literar. Conceptul de generaţie e o carcasă goală. Întrebarea e cum scăpăm de criteriile generaţioniste. "

Cam atât deocamdată, dragii mei. Promit să vă ţin la curent cu ce mai fac...

Veronika decides to die - movie 2009

2010-09-12T09:51:00.000-07:00

Rezumatul cartii care a stat la baza filmului: Aici pe blog si aici.

Sursa foto: Aici.

Filmul merita vazut, desi, dupa parerea mea cartea este mult mai buna. Exista mici diferente, dar in rest realizarea este foarte buna. O diferenta care nu mi-a placut este motivul pentru care Veronika a scris acelei reviste mondene. In carte motivul este ca articolul pomenea despre Slovenia ca de un stat aproape inexistent, in film e un articol despre culorile din moda. Sau numele colegei Veronikai nu este Claire (film) ci Zedka (varianta din roman). Exceptand aceste divergente, si cartea merita citita si filmul vazut.

Paulo Coelho, Veronika se hotaraste sa moara (2)

2010-09-11T09:25:00.000-07:00

Mari, cel de-al treilea personaj semnificativ al romanului, este o fostă avocată, care avea accese de panică. Ea făcea parte din organizaţia "Frăţia", care exista în ospiciu. Aceştia erau aşa-zişii "nebuni fericiţi", mulţumiţi şi obişnuiţi cu libertatea care exista acolo, viciaţi de traiul lor fără asumarea responsabilităţilor, o viaţă în care sunt lăsaţi în pace să facă ce vor.
Fuga celor doi tineri: Veronika şi Eduard, declanşează în interiorul lui Mari un sentiment analog. Ca urmare şi ea părăseşte Villete-ul, fără ca cei care rămân în urma lor, cei din Frăţie să-i înţeleagă vreodată.
De vină pentru dorinţa lor de a evada, de a fugi, de a fi din nou liberi este Dr. Igor, medicul spitalului care a inventat Principiul Amar.

"Marea ţintă a Principiului Amar (sau Vitriolul) era VOINŢA. Persoanele atacate de acest rău începeau să-şi piardă orice dorinţă şi în câţiva ani ajungeau să nu mai poată ieşi din lumea lor. Marea problemă a Principiului Amar era că nu se manifestau nici pasiunile - ura, dragostea, disperarea şi entuziasmul, curiozitatea. Nu mai avea voinţă nici să trăiască, nici să moară...

"Din acest motiv, pentru cei intoxicaţi cu Principiul Amar, eroii şi nebunii erau totdeauna fascinanţi: acestora nu le era teamă să trăiască sau să moară. Atât eroii cât şi nebunii erau indiferenţi în faţa primejdiei. Nebunul se sinucidea, eroul se oferea martiriului unei cauze..."

O carte care merită citită!
Lectură plăcută!
În încheiere, vă las scrisoarea lui Mari către membrii Frăţiei care m-a impresionat profund.

"Când eram încă tânără şi devenisem avocată, am citit la un moment dat un poet englez, iar o frază de-a lui m-a impresionat în chip deosebit. <<Fii ca un izvor care se revarsă, iar nu ca un bazin plin mereu de aceeaşi apă.>> Am crezut întotdeauna că afirmaţia lui era greşită: este primejdios să te reverşi, pentru că poţi inunda zone unde trăiesc persoane iubite, pe care putem să le înecăm cu dragostea şi cu entuziasmul nostru. Am căutat atunci să mă comport toată viaţa ca un bazin, nedepăşind niciodată limitele pereţilor mei interiori.
S-a întâmplat, dintr-un motiv pe care nu-l voi înţelege niciodată, să mă îmbolnăvesc de sindromul panică. M-am transformat exact în ceea ce luptasem atât de mult să evit: într-un izvor care s-a revărsat şi a inundat totul în jurul meu. Rezultatul acestei stări a fost defapt internarea la Villete.
După vindecare, am redevenit un bazin şi v-am cunoscut pe voi. Vă mulţumesc pentru prietenie, pentru afecţiune şi pentru atâtea clipe fericite. Am trăit împreună ca peştii într-un acvariu, fericiţi că cineva ne aduce hrana la ore fixe, şi puteam, ori de câte ori voiam, să vedem lumea de afară, prin zidul de sticlă.
Ieri însă, din pricina unui pian şi a unei femei care astăzi probabil trebuie să fi murit, am descoperit ceva foarte important: viaţa aici înăuntru este absolut la fel ca viaţa de afară. Vreau să spun că viaţa Frăţiei este absolut identică cu viaţa aproape a tuturor celor de afară, toţi evitând să ştie ce se află dincolo de pereţii de sticlă ai acvariului..."

PS: "Cum să-i judeci, într-o lume unde oamenii încearcă să supravieţuiască cu orice preţ, pe cei care hotărăsc să moară."

NOTĂ: "Paulo Coelho fusese şi el internat într-un azil, sau ospiciu, cum era denumirea mai cunoscută acestui tip de spital. Şi asta nici măcar nu se întâmplase o singură dată, ci de trei ori..."

Sursa foto: Aici.

Paulo Coelho, "Veronika se hotărăşte să moară" (1)

2010-09-10T07:17:00.000-07:00

Sursa foto: Aici.

Ce credeaţi? Că după prima carte de Paulo Coelho, o să mă las aşa uşor? De abia îl descoperisem şi vroiam să-i cunosc stilul. Aşa că am continuat cu încă două romane pe care vi le prezint în următoarele postări.

"Veronika se hotărăşte să moară" este un roman, aş spune, filosofic, extrem de complex. Atinge subiecte sensibile, învăluite în povestea unei tinere care decide să se sinucidă. Cauza? O viaţă prea monotonă, fără acel impuls pe care-l doreşte orice suflet uman, acea minimă adrenalină, aventură, peripeţie. În fine, acel ceva contradictoriu dorinţei fireşti de a trăi în pace. Nu. Omul nu doreşte liniştea. Cel puţin nu în zorii unei dimineţi, care se anunţă plină de surprize. Omul o aşteaptă după o zi zbuciumată, în amurg.

Cartea lui Paulo Coelho vorbeşte despre cei care nu intră în tiparele considerate normale de societate. Vorbeşte despre nebunie şi despre nevoia de a descoperi un alt mod de viaţă a acelor oameni care se confruntă cu prejudecăţile celorlalţi, fiindcă gândesc diferit.

În dimineaţa zilei de 11 noiembrie 1997, ia o supradoză de pastile, încercând să-şi pună capăt vieţii. Este salvată, însă, la timp, dar i se spune că nu mai are de trăit decât câteva zile. Vestea îngrozitoare nu vine singură. Ea nu e liberă, este obligată să stea internată într-un spital de nebuni, Villete. În acest loc ea experimentează toate sentimentele interzise, ce o fac treptat să realizeze că fiecare secundă a existenţei ei este o alegere între viaţă şi moarte.

"În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotărî că sosise, în fine, momentul să se sinucidă..."

"Unde este Slovenia?
Atunci descoperi Veronika un mijloc de a-şi petrece timpul. Ultimul act al vieţii ei avea să fie o scrisoare către această revistă, cu explicaţia că Slovenia este una dintre cele cinci republici rezultate din diviziunea fostei Iugoslavii..."

"Villete, faimosul şi temutul azil de nebuni, care exista din 1991, anul independenţei ţării...Villete sau locul de unde nimeni nu evadase niciodată..."

Personajele pe care le cunoaşte la Villete o fac să-şi schimbe total mentalitatea despre viaţă. Şi ea le schimbă oarecum modul resemnat de a trăi. Acolo o cunoaşte pe Zedka, o tânără depresivă, care s-a îmbolnăvit din cauza unei iubiri imposibile, alesul inimii ei fiind de cealaltă parte a oceanului, întemeindu-şi acolo o familie. Zedka îi oferă Veronikăi cheia spre adevăr, dar, în acelaşi timp, îi arată calea spre misticism. Este o persoană raţională, paradoxal copleşită de forţele supraumane ale spiritelor cu care comunică după şocurile electrice.

"- Ce este un nebun?
Nu avea nici cea mai mică idee, deoarece cuvântul ăsta era folosit într-un mod total anarhic: se zicea, de pildă, că unii sportivi sunt nebuni pentru că vor să doboare recorduri. Sau că artiştii sunt nebuni, fiindcă duc o viaţă incertă, neobişnuită, diferită de toate cele "normale".

"nebunia este incapacitatea de a-ţi împărtăşi ideile..."

"- Dar ce este realitatea?
Realitatea e ceea ce majoritatea consideră că trebuie să fie. Nu neapărat lucrul cel mai bun şi nici măcar cel mai logic, ci ceea ce s-a adaptat dorinţei colective."

"Un mare vrăjitor, vrând să distrugă un regat, a turnat o băutură vrăjită în puţul de unde beau toţi locuitorii lui. Oricine bea din apa aceea înnebunea. A doua zi dimineaţa, a băut din ea toată populaţia şi toţi şi-au pierdut minţile, afară de rege, care avea un puţ doar pentru el şi familia lui, la care vrăjitorul nu putea să ajungă. Alarmat, regele a încercat să ţină în frâu poporul, luând o serie de măsuri de siguranţă şi de sănătate publică, dar poliţaii şi inspectorii băuseră din apa otrăvită şi socoteau că deciziile regelui erau o absurditate, hotărând să nu le respecte cu niciun chip.
Când luară cunoştinţă de acele decrete, locuitorii regatului rămaseră încredinţaţi că suveranul înnebunise şi acum scria lucruri fără sens. Strigând, o porniseră spre castel şi-i ceruseră să abdice. Disperat, regele a fost de acord să părăsească tronul, dar regina l-a oprit zicând: "Să mergem acum şi noi până la fântână şi să bem din ea. Astfel vom fi şi noi la fel ca ei." Zis şi făcut. Şi ţara a trăit mai departe în pace."

Alături de Eduard, a experimentat iubirea în orice formă, şi-a căutat limitele şi a eliberat orice dorinţă. Cu el, a reuşi să evadeze din locul de unde nimeni nu ar fi dorit aşa ceva. Eduard era fiul unui diplomat din Brazilia. Se îndrăgostise de o fată care avea obiceiuri oculte. Într-o zi a avut un accident. De atunci a început să aibă viziuni, pe care le picta, "viziuni ale Paradisului". Cei doi reuşesc să fugă de la Villete, fără să fie vreodată înţeleşi de cei care au rămas...
"odată aflat într-un azil psihiatric, te obişnuieşti cu o libertate care există în lumea nebuniei, şi sfârşeşti prin a te vicia. Nu mai trebuie să-ţi asumi responsabilităţi, să lupţi pentru pâinea zilnică, să ai grijă de lucrurile repetitive şi detestate, poţi rămîne ceasuri întregi privind un tablou sau făcându-ţi planurile cele mai absurde cu puţinţă..."

Va urma...partea a doua...

Sf. Ioachim si Ana + Puterea unei rugaciuni

2010-09-09T10:36:00.000-07:00

Sfintii si Dreptii dumnezeiesti parinti Ioachim si Ana.

Dreptii Ioachim si Ana au fost parintii Maicii Domnului si stramosii Domnului Hristos. Este drept, ca in Sfanta Scriptura nu gasim nimic despre ei, dar traditia crestina a descoperit multe stiri adevarate, in scrierile necanonice, ce infloareau la inceputul crestinatatii, in jurul Bisericii.

Din traditiile sfinte cu privire la parintii Maicii Domnului aflam ca acestia erau drepti inaintea lui Dumnezeu si ca bogati fiind ei, la toata sarbatoarea luau doua parti din averea lor, o parte o dadeau saracilor, iar pe cealalta o dadeau lui Dumnezeu, adica Bisericii.

Dar insotirea acestor Sfinti s-a tinut multa vreme, prin dumnezeiasca vointa, intru nerodire de prunci, ca sa se arate si puterea darului lui Dumnezeu. Ca a naste pantecele cel neroditor si sterp este puterea harului dumnezeiesc. Deci, petrecura ei intru insotire, neavand fii, cincizeci de ani si inca nu deznadajduiau, aducandu-si aminte de Sfantul patriarh Avraam si sotia lui, cinstita Sara, care, la batranete, a nascut fiu pe Isaac, dupa fagaduinta. Dar, la aceasta vrednicie nu au ajuns, pana ce nu au rugat pe Dumnezeu, in amaraciunea sufletului lor, cu mult post si rugaciune.

Deci, s-a dus Ioachim cu daruri la Ierusalim, la un praznic mare, arhiereu fiind atunci Isahar, dar arhiereul n-a voit sa-i primeasca darurile, ocarandu-l pentru nerodire, asemenea si un evreu a ocarat pe Ioachim, zicandu-i: "De ce apuci inaintea mea, au nu stii ca nevrednic esti sa aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lasat semintie in Israel?"

Si a plecat Ioachim foarte intristat si rusinat si defaimat de la praznicul acela, si, de mahnire, nu s-a intors la casa sa, ci s-a dus in pustie si s-a rugat lui Dumnezeu patruzeci de zile si striga catre Dumnezeu cu lacrimi, ca sa-i dea lui rod pantecelui. Asemenea si Ana, in casa si in gradina sa, se ruga lui Dumnezeu. Si i-a auzit pe dansii Domnul si a trimis pe ingerul Sau, binevestindu-le lor nasterea Maicii Domnului, care a si fost, spre mantuirea a tot neamul omenesc.

Sursa informatii: AICI.

*Aş fi vrut să vă dau această povestioară duminică, pentru o meditaţie frumoasă, dar mi-am permis să o postez acum fiindcă azi este Sărbătoarea Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana.

O femeie imbracata saracacios, cu o privire de om invins,a intrat intr-o zi intr-o bacanie. S-a apropiat de stapanul magazinului intr-un mod foarte umil l-a intrebat daca nu ar putea sa-i dea si ei pe datorie cateva alimente. I-a explicat cu glas usor ca sotul ei era foarte bolnav si ca nu putea munci, si ca aveau si sapte copii, care trebuiau hraniti. Bacanul, a privit-o de sus si i-a cerut sa paraseasca imediat magazinul sau. Avand insa in gand nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:
- Va rog, domnule, o sa va aduc banii inapoi de indata ce voi putea.
Bacanul insa ii spuse ca nu-i poate da pe datorie, pentru ca nu are credit deschis la magazinul sau. Langa tejghea se mai afla inca un client, care a auzit discutia dintre cei doi. Clientul facu cativa pasi inainte si ii spuse bacanului ca o sa acopere el costurile pentru orice are aceasta femeie nevoie pentru familia sa.
Bacanul raspunse parca in sila: Ai o lista cu cumparaturile de care ai nevoie?
Louise a raspuns: Da, domnule.
O.K, spuse bacanul, atunci pune-o pe cantar si eu o sa-ti dau marfa de aceeasi greutate cu lista dumitale.
Louise, ezitand o clipa, cu privirea in jos, baga mana in geanta si scoase o bucatica de hartie pe care scrise ceva in graba. Apoi puse cu grija biletelul pe cantar, cu privirea tot aplecata.

Ochii bacanului si ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cantarul statea inclinat in partea cu hartia. Bacanul, privind la cantar, s-a intors usor catre client si ii spuse mormaind: Nu-mi vine sa cred!

Clientul a zambit, iar bacanul a inceput sa tot puna pe cantar alimente. Cantarul tot nu se echilibra, asa incat acesta tot punea pe el alimente, din ce in ce mai multe,pana cand pe cantar nu a mai incaput nimic. Bacanul sedeaprivind cu dezgust. In fine, smulse bucatica de hartie de pe cantar, si o privi cu mare uimire.. Nu era vorba de o lista de cumparaturi, ci era o rugaciune,care spunea asa:

Iubite Doamne, Tu imi cunosti nevoile, asa ca eu le pun in mainile Tale

Bacanul ii dadu femeii alimentele si privea in continuare tacut, inmarmurit. Femeia ii multumi si pleca din magazin.Celalat client ii dadu bacanului o hartie de 50 de dolari si ii spuse: A meritat toti banii! Numai Dumnezeu stie ce greutate are o rugaciune.

Asadar, draga inima, increde-te in Dumnezeu pentru a-i vindeca pe cei bolnavi, pentru a-i hrani pe cei infometati,pentru a le da haine si adapost celor ce nu au ceea ce avem noi. Amin.

In momentele dificile cauta-l pe Dumnezeu!
In momentele de liniste adora-l pe Dumnezeu!
In momentele dureroase ai incredere in Dumnezeu!
In toate momentele multumeste-I lui Dumnezeu!

September - melancholy

2010-09-07T02:55:00.000-07:00

Ionele, tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
Doctor ca tata, sau profesor ca mama?
Nici una, nici alta, bunicule!
Vreau să fiu pensionar ca mata...
...........................................
Nu am mai intrat demult pe blog. Nu ştiu de ce. Nu ştiu dacă din lipsă de inspiraţie, chef sau altceva. Pur şi simplu nu am intrat. Citatul de mai sus l-am descoperit într-o culegere de exerciţii de clasa a III-a. Probabil că pentru cei mai mulţi copii este un adevărat deliciu, o sursă de râs. Pentru mine însă a fost râsul-plânsul. De ce? Poate fiindcă mă gândesc că începe şcoala. Că sunt deja într-a X-a şi că ar trebui să mă gândesc ce vreau de la viaţă, că timpul trece prea repede pentru viteza deciziilor mele, că vreau să-mi depăşesc limitele ţi mi-e teamă să o fac. De ce să-mi fie teamă? De cum voi reacţiona după ce le voi depăşi. Voi fi mulţumită sau o să regret. Dar câteodată prefer să las viaţa să curgă şi să nu mai gândesc atât.

M-am întrebat cum de exerciţiul acela de română avea un text suport atât de actual. Doctorii, profesorii, pensionarii...cele trei ţinte ale gloanţelor politicului. Din păcate, în această privinţă li s-a dovedit profesionalismul: niciun glonţ nu a nimerit pe dinlături. Însă acest subiect îmi oboseşte prea tare neuronii şi cum nu vreau să fac o congestie cerebrală, renunţ la a mă gândi câtă prostie şi nesimţire poate fi adunată la un loc, renunţ să mă întreb de ce politicul îşi găseşte "n" de extra-activităţi, orice mai puţin ieşirea din criză, cum de preferă să alimenteze toate posturile de televiziune în loc să-şi pună cap la cap ideile lor prealuminate şi să rezolve situaţia actuală a României. Enfin, de ce mă strofoc atât? Păi da, mă strofoc, mor aici de nervi că e ţara mea, că în situaţia de faţă toate valorile pleacă, posibil să plec şi eu peste câţiva ani, că o să rămână a cincea roată la căruţă. Dar încă mai sper. Vorba unui profesor de-al meu: Ţara asta mai are nevoie de un Cuza! A propos de noua comparaţie a televiziunilor cum că dările din aceşti ani au depăşit epoca fanariotă. Şi de aici sper să nu se repete din nou istoria, altfel o să urmeze revoluţia unui Vladimirescu, ascensiunea unui Cuza, o mulţime de reforme şi cel puţin un nivel de trai mai acceptabil...

Să lăsăm deoparte aceste lucruri, prea am vorbit de ele. Cred că toamna asta picură şi-n sufletul meu un strop de melancolie. Nu ştiu zău acum de ce mă gândesc la răutatea oamenilor, de ce lăsăm să se întâmple atâtea lucruri rele în lume. Rasism, discriminare, catastrofe naturale provocate de noi - defrişarea pădurilor, dezinteresul faţă de mediu. Vasile Pârvan spunea că Raiul este aici pe Pământ. Uneori tare mă îndoiesc...

Iată patru melodii care-mi sunt dragi şi sunt pe temă.

Black Eyed Peas - Where is the love?

What's wrong with the world mama?
People livin' like they got no mamas...

But if you only have love for your own race
Then you only leave space to discriminate.
And to discriminate only generates hate...

People killin', people dyin'
Children heart me even cryin'
Can you practice what you preach?
And would you turn the other cheek?

Father, Father, Father help us
Send some guidance from above
'Cause people got me questioning
Where is the love?

Declan Galbraith - Tell me why

Tell me why does it have to be like this?
Tell me why, is something i have missed?
Tell me why, 'cause i don't understand
When so many need somebody
We don't give a helping hand...

Is that what my life is for?
To waste it in a world full of war?

Tell me why (why why does the tiger run?)
Tell me why (why why do we shoot the gun?)
Tell me why (why why do we never learn?)
Can someone tell us why we let the forest burn?

Why why do we say we care?
Why why do we stand and stare?
Why why do the dolphins cry?
Can someone tell us why we let the ocean die?

Why why if we're all the same?
Why why do we pass the blame?
Why why does it never end?
Can someone tell us why we cannot just be friend?

Daughtry - What about now

Change the colours of the sky
And open up to...
What about now
What about today
What if you're making me
All that I was meant to be
What if our love
Never went way
What if it's lost behind words
We could never find
Before it's too late...
What about now?

Sistem ft. Emma - People are people

La Sistem mi-a placut mult si videoclipul care arata oameni de rase diferite, fiecare tinand cate o pancarta pe care sunt scrise cuvintele unui mare ganditor.

So we're different colours
And we're different creeds
And different people
Have different needs
It's obvious, you hate me though
I've done nothing wrong
I never even met you
So what could I have done
I can't understant
What makes a man
Hate another man
Help me understand.

People are people so why should it be
You and I should get along so awfully...

De pe pancarte:

"An eye for an eye makes the whole world blind." Mahatma Ghandi
"Un ochi pentru un ochi ar face lumea oarbă." Mahatma Ghandy
"Freedom from fear" could be said to sum up the whole philosophy of human rights." Dag Hammarskjold
"Libertatea din frică" ar putea fi spusă pentru a rezuma întreaga filosofie a drepturilor omului." Dag Hammarskjold

"Where there is a will, there is a way." Chinese proverb
"Unde este voinţă, este şi o cale." Proverb chinezesc

"If you talk to a man in a language he understands, that goes to his head. If you talk to him in his language, that goes to his heart." Nelson Mandela
"Dacă-i vorbeşti cuiva într-o limbă pe care o înţelege, aceasta îi va ajunge la minte. Dacă îi vorbeşti în limba lui, aceasta îi va ajunge la inimă." Nelson Mandela

"The human being is a small world, the world is a great being." Ahari
"Fiinţa umană este un mic univers, universul este o mare fiinţă." Ahari
"I teach one thing and one only: that is, suffering and the end of suffering." Sutta Nipata
"Învăţ un lucru şi doar unul: acela este, suferinţa şi sfârşitul suferinţei." Sutta Nipata

"All people are one man incarnated in so many faces." Ioan Slavici
"Oamenii toţi sunt acelaşi Om întrupat în fel şi fel de chipuri." Ioan Slavici

Paulo Coelho, "Al cincilea munte"

2010-07-20T02:54:00.000-07:00

Asculta mai multe audio Muzica

Sursa foto Paulo Coelho: Aici.
Sursa foto "Al cincilea munte": Aici.
Afară ningea. Era o zi obositoare. O zi de luni, când după vacanţă fiecare voce cânta sonata regretului după timpul liber care a trecut.
- Aveţi "Moromeţii"? întreb eu cu un glas jalnic, ameţit de dimineaţa aceea apăsătoare şi de naveta dificilă iarna.
Biblioteca arăta la fel. Părea o încăpere strâmtă, aglomerată, dar defapt era foarte spaţioasă şi adăpostea într-însa sute de volume, dacă nu mii. La birouaşul din mijloc cu un laptop deschis în stânga (mea) şi multe alte fişe în dreapta, stătea calmă şi zâmbitoare, amabilă ca de obicei, doamna Vero, care spuse:
- S-au dat toate volumele. Poate le vor aduce elevii mai târziu.
- Am înţeles. La revedere!
Şase ore până la trei după-amiaza. Clopoţelul sună. Mă îndrept încet, din nou spre bibliotecă. Nu mă grăbesc. Microbuzul nu are decât să plece fără mine. Oricum am cursuri de la 16.
- Aveţi "Moromeţii"?
Doamna Vero ridică din umeri neputincioasă şi se scuză:
- Ştii? E prima zi după vacanţă.
Oftez lung. Dar ţin să am consideraţie faţă de zâmbetul acela care m-a înveselit mereu. Adevărul e că doamna aceea simpatică mă întreabă mereu: ce mai fac? cum e cu naveta? greu iarna? Interesul ei mă făcea să mă simt bine.
- Atunci, poate...îmi puteţi recomanda ceva?
Vădit binedispusă de întrebare, a început să caute printre rafturi.
- De Paulo Coelho ai citit ceva?
- Sincer...nu! Mi s-a mai recomandat. (Şi pe blog, parcă Smile mi-a zis odată şi Liveyourlife şi nu mai ştiu cine, dar nu am mai adăugat asta în discuţie).
- Uite, citeşte "Al cincilea munte" şi-mi spui dacă ţi-a plăcut...

.............................................................................................................................................................

Aşa l-am descoperit eu pe Paulo Coelho...nu e o poveste, e o realitate. Şi acum, că tot e azi Sfântul Ilie Tesviteanul, am să amintesc şi eu de această carte, care sincer mi-a plăcut!

.............................................................................................................................................................

"La începutul anului 870 î. Hr., Fenicia - o ţară pe care israeliţii o numeau Liban - sărbătorea aproape 3 secole de pace...Locuitorii marilor oraşe ca Sidon, Tir sau Byblos cunoşteau numerele, citeau în stele, fabricau vin şi foloseau, de aproape două sute de ani, un sistem de scriere numit de greci alfabet..."

Acţiunea romanului se petrece în epoca Antichităţii, când primele civilizaţii fac descoperiri uimitoare, când scrisul e considerat un privilegiu sau un blestem, când Fenicia deţinea o supremaţie maritimă şi culturală, o perioadă în care religia era conduita după care se ghidau cetăţile, o religie care se împărţea între zeii mai puternici, între monoteismul iudaic şi cultele politeiste. În acest context apare un prooroc care nu renunţă la religia sa, o propovăduieşte, o slujeşte.

Ilie este un copil special, visele sale sunt viziuni cu îngeri care-i anunţă destinul măreţ. În momentul când regele Ahab îşi uneşte destinul cu frumoasa Izabela, regatul trebuie să adopte cultul lui Baal. Proorocii care se împotrivesc sunt ucişi. Ilie fuge, îşi caută scăparea pribegind prin deşert, unde un corb îl hrăneşte. Ajunge la un râu - Cheriful - îşi află scăparea ajungând într-un sat, la o văduvă cu un copil care-l primeşte şi-l hrăneşte. Deşi este declarat duşmanul regatului, o datină străveche îi împiedică pe localnici să-l omoare: este un musafir şi trebuie să-l găzduiască. Un alt motiv, politic, îi mai împiedică, ei îl pot da pe acest Ilie la schimb. Oamenii nu-l pot înţelege, ce Dumnezeu poate fi mai puternic decât Baal? Totuşi, în fiecare masă de oameni se vor găsi câţiva care să aprobe un nou regim, o nouă putere. Adepţii lui Ilie se înmulţesc după prima sa minune: învierea copilului văduvei. Akbarul, locul în care stătea, era păzit de zeii Celui de-al Cincilea Munte, unde spunea tradiţia locală, nu puteai pătrunde fiindcă puteai muri. Akbarul este atacat de nişte duşmani. Ilie propune pacea, dar preotul păgân al cetăţii preferă să jertfească cetatea pentru zeii săi. Ilie încearcă să-i înveţe pe localnici alfabetul. Preotul priveşte această evoluţie drept o intrare prin efracţie a unei terţe părţi în comuniunea cu zeii aşa că-l pedepseşte pe Ilie să se ducă pe Al Cincilea Munte să moară. Însă niciun zeu nu se arată şi oamenii încep să se îndoiască. Akbarul este distrus din temelii de inamici. Văduva moare. Împreună cu cei care au rămas Ilie reconstruieşte Akbarul, încearcă să pună bazele unei noi temelii, să reconstruiască din cenuşă. Destinul lui Ilie nu se termină aici. Deşi devine guverantorul oraşului, Domnul nu-l uită. Îl cheamă la el. Finalul: carul cu foc...Un final care poate are o continuare...

Câteva citate şi momente care mi-au plăcut în mod deosebit în roman:

" - Cine este Dumnezeu? se întrebă Ilie. El e acela care ţine sabia soldatului când îi ucide pe cei care nu-şi părăsesc credinţa strămoşească? El e cel ce-a aşezat pe tronul ţării o prinţesă străină, aducând neamului nostru toatre aceste nenorociri?
- Dacă te îndoieşti, întreabă-L chiar pe Domnul despre poruncile Sale.
- Dumnezeu nu poate să vrea să fim omorîţi fără milă, stărui Ilie.
- Dumnezeu poate orice. Dacă n-ar face decât ceea ce noi numim Binele, nu l-am mai socoti Atotputernic. Ar stăpâni numai o parte din Univers şi altcineva mai puternic decât El, i-ar controla şi judeca lucrările. Atunci l-aş slăvi pe acel cineva mai puternic."

Îmi place abordarea autorului în ceea ce priveşte caracterul lui Ilie. Ilie înainte de a deveni sfânt este un om şi este prezentat cu calităţile, defectele, îndoielile, sentimentele şi slăbiciunile sale omeneşti. Ilie se îndoieşte că Domnul poate face rău, nu se îndoieşte de existenţa sa, dar se întreabă, se frământă. Ilie nu-l înţelege şi caută răspunsuri. La un moment dat în roman Ilie îl sfidează chiar pe Domnul, "se luptă" cu El, îl face răspunzător pentru dezastrul Akbarului, ar vrea să-L alunge, dar până la urmă îşi urmează destinul. Ilie devine sfânt nu prin faptul că-şi ocoleşte dorinţele trupeşti sau slăbiciunile sufleteşti, ci fiindcă le depăşeşte condiţia, se luptă cu ele şi învinge. Ilie, în roman, se îndrăgosteşte de văduvă. Sentimentul este reciproc. Nu este o dragoste carnală, ci una care izvorăşte din compatibiltatea lor sufletească. Dragostea este neconsumată fiindcă ea moare printre ruinele Akbarului, al cărui nume îl ia înainte să-şi dea sufletul, spunând "Eu sunt Akbar!"
Când văduva învaţă alfabetul, primul cuvânt pe care-l scrie e "Iubire".

" Dragostea putea fi o experienţă mai înspăimântătoare decât aceea de a te afla faţă-n faţă cu un arcaş care ţinteşte spre inima ta. Dacă săgeata îşi nimereşte ţinta, eşti mort şi de restul are grijă Dumnezeu. Dacă te loveşte dragostea, trebuie să-ţi asumi singur consecinţele."

O altă secvenţă în roman e când Ilie ar dori să fugă pe mare de misiunea ce i se impune fără să o dorească.

"Da. Corăbiile. Criminalii, prizonierii de război, fugarii erau primiţi, în general ca marinari - fiind o muncă mai periculoasă decât cea din armată. În război, soldatul avea şansa să scape cu viaţă, pe când marea era un tărâm necunoscut, populat de monştri..."

În alt moment de cugetări, când privea râul Cheritului, spunea:

"Şi sufletul omului, întocmai ca pâraiele şi plantele, acea nevoie de un soi de ploaie: speranţă, credinţă, raţiune de a fi. Când acestea lipsesc, sufletul moare, deşi trupul continuă să trăiască. Oamenii ar putea atunci spune: "Ia te uită, în acest trup chiar a trăit cineva."

"Omul se naşte pentru a-şi trăda destinul. Dumnezeu ne picură în suflete soar visuri imposibile.
De ce?
Poate pentru că tradiţiile trebuie păstrate.
Dar acesta nu era răspunsul potrivit.
Locuitorii Libanului sunt mult mai avansaţi, tocmai pentru că au nesocotit tradiţia. Ei s-au hotărât să construiască ceva nou.
Poate că omul îşi trădează destinul pentru că Dumnezeu nu-i mai stă prin preajmă. Ne-a sădit în suflete visuri dintr-o vreme în care totul era cu putinţă şi a plecat să se îngrijească de alte treburi. Lumea s-a schimbat, viaţa a devenit mai grea, dar Domnul nu s-a mai întors să schimbe visurile oamenilor..."

Preotul Akbarului credea că alfabetul va aduce un blestem asupra ţinutului. În final, toţi cei care reclădesc oraşul din cenuşă vor învăţa să scrie.

" Preotul ştia că, dintre toate armele de distrugeri pe care le-a putut inventa omul, cea mai teribilă şi mai puternică era cuvântul. Pumnalele şi lăncile lăsau în urma lor sânge, săgeţile puteau fi văzute de la distanţă, otrăvurile erau descoperite şi, în cele din urmă, anihilate.
Cuvântul, însă, distruge fără să lase urme."

Ilie şi-a luat numele de "Eliberare", iar copilul de "Alfabet", inspiraţi de ultima dorinţă a văduvei de a se numi "Akbar"...

Romanul merită citit. Bineînţeles că Biblia nu notează toate aceste întâmplări. Povestea este fictivă, dar are ca sursă de inspiraţie realitatea. Paulo Coelho a îmbrăcat în imaginaţie o poveste cutremurătoare, a unui destin scris dinainte. Lectură plăcută!

Richard Clayderman

2010-07-18T10:25:00.000-07:00

Vroiam sa va spun ca instrumentul meu preferat este pianul. Sper ca intr-o buna zi sa invat sa cant la pian. Pana atunci imi incant urechile cu melodiile lui Richard Clayderman. Auditie placuta!

Sursa foto: AICI.

Asculta mai multe audio Muzica

Asculta mai multe audio Muzica

Asculta mai multe audio Muzica

Asculta mai multe audio Muzica

Asculta mai multe audio Muzica

Vezi mai multe video din Muzica

Richard Clayderman (pseudonimul artistic al lui Philippe Pagès, n. 28 decembrie 1953), este un renumit pianist şi compozitor francez contemporan, creator al unui nou stil muzical, numit New Romantic.

Clayderman a învăţat să cânte la acest instrument încă de la o vârstă fragedă, tatăl său fiind profesor de pian. La 12 ani a fost acceptat la Conservatorul de Muzică din Paris.

În 1976 a fost invitat de Olivier Toussaint - un producător francez - şi partenerul lui Paul de Senneville pentru a înregistra o baladă lentă la pian. Paul de Senneville a compus balada pentru fiica lui Adeline. Tânărul de 23 ani, Philippe Pagès, a fost audiat cu încă 20 de pianişti şi s-a remarcat.

Philippe Pagès şi-a schimbat numele în Richard Clayderman (a adoptat numele străbunicii sale pentru a evita dificultatea în pronunţie a numelui său real în afara Franţei), şi single-ul s-a lansat, având vânzări de 22 million copii în 38 ţări. S-a numit Ballade pour Adeline.

A înregistrat peste 1.200 melodii. Şi-a devotat cel mai mult timp performând la concerte, a avut peste 200 în 250 zile. Are 267 discuri de aur şi 70 de platină. Este foarte popular în Asia şi este menţionat în Guinness Book of World Records ca fiind "the most successful pianist in the world" (cel mai de succes pianist din lume).

Trăieşte în Normandia cu soţia lui Christine, băiatul Peter, şi fiica Maud.

Un minut de linişte...

2010-07-15T07:53:00.000-07:00

Pentru Mădălina Manole!

Căţeluşii mei...

2010-07-15T03:27:00.000-07:00

Am acasă doi căţeluşi, simpatici şi năzdrăvani. Pe cel negru îl cheamă URSULĂ, e băiat, mama lui Rexuţa a murit de bătrâneţe. Ce dor mi-e de biata Rexa. Ursulă mai e alintat Ducilă de mama:)) E blând, cuminte şi foarte docil. În schimb năzdrăvana cea nouă, cafenica pe care o cheamă BLACKIE (deşi e maro:)) eh, să zicem după nas) e obraznică, face numai rele şi-l chinuie pe Ursulă tot timpul fiindca vrea să se joace. Ţin la Blackie, e fetiţă şi a apărut în aceeaşi zi după ce a murit Rexa. Nu ştiu dacă a fost un semn sau nu, dar iată-mă din nou cu o pereche...