Nu-mi plac poveștile. Și regret. Nu știu exact ce, dar regret. E al naibii de rău să regreți ceva în viață fie că e vorba de ziua de ieri, fie, poate, de cea de mâine. Nu știu cu ce să-ncep: de ce nu-mi plac poveștile sau de ce regret? Oricum ar fi, explicația se va întoarce împotrivă-mi devenind o poveste. Și doar am spus că nu-mi plac poveștile. Și știți de ce? Fiindcă eu sunt mereu un personaj. Nu oricare personaj. Personajul pozitiv. Eroul. Cred că asta regret cel mai mult în viață.
Pe mine nu mă întreabă nimeni ce fac, cum mă simt, de ce sunt revoltat. Nu mi-a dat ocazia să spun NU. Pur și simplu m-a decupat cu foarfecele, m-a pus la rândul unu al romanului, mi-a dat și un nume și a zis: „Dă-i bătăi!”. Cum cine? Păpușarul. M-a trimis din actul I pe scenă și doar știe că am trac când sunt primul. De ce trebuie să înceapă povestea cu eroul? E normal că m-am emoționat, m-am fâstâcit, m-am făcut de râs, am trecut prin momente penibile cam prima jumătate din poveste. Ei, măcar mi s-a găsit o scuză. Că sunt „neinițiat”, că nu am „experiență”. Că trebuie să „trec prin viață”. De parc-ar încăpea viața în 300 de pagini.
Numele pe care mi l-a dat este Nicu. E adevărat, mă mai alintă Nicușor. La început îmi plăcea. Era o vreme când credeam că autorul ține la mine. Cu timpul am observat că el vorbea despre o altă personalitate și o altă viață decât ale mele. Îmi dăduse numele altcuiva. Un altul de care-și aducea aminte. Singurul paragraf în care-i semănam era: „Independent de-a dreptul. Nicu nu era un om căruia îi puteai impune ceva. Făcea ce voia. Îi plăcea să se creioneze singur.” Ce-mi mai plăcea formula asta: „să se creioneze singur”. Muream după ea. Mă întrista doar faptul că autorul folosea prea des cuvântul „om”. Eu știu că nu sunt un om. Deci se gândește la altcineva.
Pe la pagina 140 și ceva m-a căsătorit cu o fată, Magda. Iar peste vreo 50 de pagini mă îndrăgosteam de alta. Mereu m-am întrebat de ce a trebuit să mă căsătorească înainte să decid eu. Am încercat să-i explic că eu sunt eroul. Că trebuie să trăiesc un „happy-end”. Dar păpușarul a fost de neclintit în hotărârea lui: eroii pot avea și finaluri triste. Am fost atât de nenorocit încât m-am resemnat și, treptat, mi-am pierdut interesul pentru ambele fete. A mai zburat vântul câteva file și am aflat că mi se pregătise o surpriză: puteam să rămân cu cine voiam. Însă, cum mi se tăiase orice poftă de a alege, s-a decis dinainte alături de cine voi îmbătrâni.
Mi s-a părut trist că trebuie să îmbătrânesc, să mi se albească părul și să-mi apară riduri, să tremur din toate încheieturile, să nu-mi mai aduc aminte niște lucruri. Să mă uit prea mult pe fereastră, căutând cu disperarea ochilor ceea ce normal ar trebui să caut înăuntru: mai exact cele 287 de file trecute din viața mea. Bineînțeles că autorul se va fi oprit la un moment oportun. Totuși nu mă pot gândi decât la o imagine dezolantă. Poate că nu mi s-ar părea atât de dureros dacă nu mi-ar aminti fiecare cititor la sfârșitul cărții că trebuie să îmbătrânesc, că acesta e cursul firesc chiar dacă s-a închis cartea.
Uite de asta nu-mi plac mie poveștile și regret din tot sufletul că sunt obligat să fiu erou într-una. Când mâna dreaptă a autorului a terminat de scris și a încheiat manuscrisul cu numele meu, i-am reținut pixul pe foaie. Am momit mâna dreaptă și am rugat-o să-mi îndeplinească o dorință: să mă lase la sfârșit să plec la munte în mijlocul unei ierni aprige. Acolo, să mă lase să mor așa cum mi-am dorit întotdeauna: fără durere. Să privesc răsăritul, nu apusul. Și să adorm privindu-l. Inițial, nu voia să o facă. Dar mi-am revărsat toate frustrările adunate împotriva poveștilor autorului și acesta mi-a promis ceva în schimbul vieții mele: dacă renunț la moarte, va renunța la carte. Va păstra doar o prefață.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu