Afară era o căldură infernală. Câinii-și căutau adăpost la umbra copacilor. Cu toate acestea, oamenii se mai plimbau încă. Nu venise „ora”, își ziceau. „Ora” era limita la care te mai puteai expune la soare: 11 ziua. După ea, exista pericolul radiațiilor solare puternice. Cel puțin așa spunea domnișoara aceea roșcată de la televizor. Chiar dacă oamenii mai uitau să respecte limita impusă, vorbeau continuu de ea, făcând căldura să pară și mai enervantă.Îmi târâiam picioarele, sugestiv, pe o asemenea vreme, simțind picurii de transpirație care-mi gâdilau gâtul și spatele. Era o senzație neplăcută, sâcâitoare. Blestemam momentul în care mama, trezindu-mă din reverie, m-a obligat să mă ridic din canapeaua în care stăteam tolănită la răcoare și să înfrunt canicula de afară. Trebuia să mă duc la farmacie după niște medicamente, iar aceasta implica și unu-doi kilometri de parcurs pe jos.
Dacă aș fi găsit o bancă pe care să stau, m-aș fi oprit. Dar nu am găsit. Corpul meu se mișca automat, ca la armată: stâng-drept, stâng-drept. Mă gândeam undeva, departe, probabil la nimicuri, când mă opresc brusc. Cineva mă strigase din spate. M-am întors instantaneu și m-am trezit cu un tânăr în fața mea, mai înalt decât mine, cu ochi căprui, triști, păr șaten, câțiva pistrui pe față și un zâmbet pierdut parcă dintr-un film.
- A trecut atâta timp de când nu ne-am mai văzut, mi-a zis, accentuându-și surâsul. Ce faci?
Întrebarea a rămas undeva, suspendată în aer, fără niciun răspuns. Mă uitam la ochii lui triști, exclamând în fine:
- Dane! Tu ești?
- Chiar eu. Și, de parcă ar fi înțeles din mirarea mea o întrebare pe buzele mute, a continuat: Am venit acasă doar pentru vreo patru săptămâni, pe urmă plec din nou în Italia. Stau acolo cu mama. Mi-am găsit de lucru. Câștigăm destul cât să ne întreținem. Țara e frumoasă. Păcat că și acolo e zăpușeală mai tot timpul. Noi avem noroc, stăm lângă mare. E briză.
Apoi, după cuvântul „briză”, a tăcut înfiorat. Tocmai bătea vântul. Mă întrebam cum să sparg tăcerea stânjenitoare care se lăsase, când el a zis, parcă rușinat sau poate vinovat: „Totul e bine”. Glasul nu-i confirma cuvintele, totuși am încercat să-i zâmbesc cald. Pe urmă, am vorbit de tot felul de nimicuri: despre vremea de afară, despre amintiri, despre zilele când eram colegi. Am avut pe tot parcursul discuției impulsul de a-l lua în brațe. Cred că și el. Însă, niciunul nu a încercat să o facă, probabil din același simțământ de teamă. Nu voiam să fiu înțeleasă greșit. Nu am fost niciodată apropiată de Dan, ba chiar îl desconsideram când eram colegi. Și acum, deși știam că nu s-au schimbat prea multe în comportamentul lui, se trezise în mine sentimentul de compasiune față de semeni. Simțeam nevoia să-i alin durerea din ultimii ani. Eram, din păcate, conștientă că așa ceva era imposibil.
A trebuit să ne despărțim. Farmacia se închidea sâmbăta la ora 13. Nu știu sigur dacă am cumpărat medicamentele de care avea mama nevoie, dar restul zilei m-am gândit doar la râsul lui Dan când era copil, când eram în clasa a VI-a și toți îl strigam „Dănuț”. Bineînțeles că mințise când spusese „Totul e bine”. Ce e „bine” în viața unui copil care la 14 ani se privește în oglindă cu regretul unui om dezamăgit de faptul că nu crede „într-o altă viață mai bună”?
„Jumapel no.1” era Dănuț. „Jumapel no.2” era Bobi, colegul lui de bancă. Dădusem test la franceză și trebuia să completăm cu numele nostru la NOM. Dănuț nu știa, însă, o boabă de franceză. De fapt, nu știa nimic la nicio materie. El nu avea timp să învețe. Umbla cu „gașca, iar „gașca” lui era una dubioasă. Încercase să scrie „Je m’appelle”. Colegul lui copiase după el. Au luat amândoi nota trei. La început intimidat, Dănuț a tăcut posomorât. Apoi, văzând că cei din clasă râdeau de prostia lui, s-a simțit mândru și a pretins că a făcut dinadins o farsă profesoarei. La urma urmei, „farsele” erau specialitatea lui.
Mă întrebam câteodată de ce face aceste lucruri, așa cum mă întrebam de ce fumează de la 11 ani. De ce răspunde profesorilor și de ce sparge geamuri? De ce-i face plăcere să fie scos la careu, dat exemplu negativ și, mai ales, de ce râdea forțat, oricând, în orice împrejurare, când mai degrabă (îmi dădeam eu seama) ar fi vrut să plângă?
Adevărul e că vina era a noastră. A colegilor lui. A mea. Inclusiv a mea. Asta mă călca pe nervi. Nu voiam să recunosc că era și vina mea. Noi nu-l acceptam pe Dănuț în niciun grup, nu ne sinchiseam să-l aducem pe calea cea bună, râdeam de fiecare dată când făcea o trăznaie, încurajându-l să facă altele, iar apoi îl judecam ca pe un condamnat. Lui nu-i păsa de pedepse. Era de ajuns dacă ne făcea să râdă. De abia acum realizez că totul izvora din dorința de a fi pe placul nostru. Își dorea să-l iubim, fiindcă acasă nu era nimeni ca să o facă. Tatăl lui plecase în Turcia, despărțindu-se de maică-sa care, lucrând la rândul ei în Italia, îl lăsase în grija unei bunici prea fragile și deloc impunătoare.
Dănuț chiulea. Chiulea mult. Atât de mult, încât, obișnuindu-ne să nu-l mai vedem prin preajmă, ne-am resemnat poate prea ușor și prea repede că se lăsase de școală. Când îl vedeam că se plimbă cu bicicleta, nepăsător, ridicam din umeri și, egoiști, ne întorceam la viețile noastre. Nu ne păsa de Dan nici cât negru sub unghie. Unii chiar îl considerau norocos că nu mai vine la școală. Acum, când mi-am adus aminte, mi-aș dori să fi fost altfel, vreo eroină din filme, singura căreia i-ar fi păsat. Dar am fost, din păcate, la fel de preocupată într-un mod exclusiv egoist doar de viața mea.
Cred că știu de ce am simțit azi nevoia să-l îmbrățișez pe Dănuț. A surâs (chiar dacă nu a râs) la fel de forțat ca atunci. Am sentimentul că văzându-mă, vorbindu-mi, îi venea mai degrabă să-și plângă pe umărul cuiva copilăria amarnică pe care a avut-o, decât să surâdă. Iar eu, dintr-un reflex de vinovăție venit prea târziu, l-am lăsat să plece.
***
Au trecut doi ani de când nu l-am mai văzut pe Dan. Doi ani de când nu știu ce e cu viața lui, dacă mai e prin Italia, ce face. Mi-aș dori să-l întâlnesc pe stradă, să mă mintă că „Totul e bine”, să-l strâng în brațe ca pe un adevărat fost coleg. Deși mă întreb dacă aș fi în stare chiar să fac aceste lucruri. Dar cred că cel mai mult mi-aș dori să-l văd râzând din inimă.
A doua povestire din vol. 5 Amprente Literare.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu