A doua oară când m-am întâlnit cu Nicu a fost în fața unui chioșc de ziare. Ca de obicei, nu avea mărunțiș la el (nu-l cunoșteam încă atunci, însă aveam să aflu că-i stă în fire). I-am împrumutat banii, am schimbat vreo două vorbe despre vreme în timp ce unul se uita concentrat la mașinile bară la bară de pe stradă, iar altul (eu) analiza modul în care vânzătoarea își scuipa semințele, apoi ne-am despărțit ca doi străini. N-aș putea spune că eram mai mult de atât. Cert e că peste două zile a început să mă viziteze din nou. Și azi mă întreb dacă nu cumva încerca cu fiecare vizită să-și plătească ziarul.
Nicu nu făcea altceva decât să sporovăiască despre orice subiect de pe lume: literatură, politică, dezastre, evenimente mondene. Îți făcea adevărate teorii despre cum ar fi trebuit să evolueze științele sau de ce s-au înmulțiit atât de mult scriitorii. Îmi părea câteodată că nu vorbește despre scriitori în general, ci despre mine, că mă atacă frontal, că vrea să vadă cum reacționez. În acele momente îl atacam și eu în subiectul care-i provoca o neasemuită neplăcere atunci când îi pomeneam de el: viața sa. Cu aceasta îl închideam. Într-o zi, însă, m-a întrebat: „Dacă îți povestesc, o să scrii un roman?”. Am rămas înmărmurit. Ce dorea de fapt tânărul din fața mea? Să-i scriu povestea? Nicu a plecat ochii în jos și a adăugat: „Adevărul e că nu mă cheamă Nicu. Așa aș dori să se numească personajul meu.”
Aflasem povestea lui Nicu. Nu era atât de extraordinară pe cât mă așteptam. Poate un pic romanțioasă. Mă decisesem să-i fac plăcerea, să o scriu. O începusem chiar a doua zi și-i arătam manuscrisul, iar el era în culmea fericirii. Faptul că ochii îi străluceau de fiecare dată când terminam un capitol și începeam altul mă ambiționa să scriu în continuare. Era un sentiment straniu care mă împingea tot înainte, simțeam o satisfacție neînțeleasă. Totuși, starea de bine nu a durat prea mult. Nicu a trebuit să se mute în altă țară, din cauza serviciului, și, oricâte promisiuni ne-am făcut, știam că aici se termină totul. Singura disperare a acestui om era romanul nefinalizat. I-am jurat solemn că îl voi scrie. Nicu a plecat fericit.
Nu ar mai conta în ce împrejurări a murit, dar băiatul acesta m-a părăsit înainte să-mi țin jurământul. De-ar fi fost să spun adevărul în roman, ar fi trebuit să admit că există încă un personaj, un trădător, care nu a fost în stare să-și țină o amărâtă de promisiune și m-ar fi durut prea tare să recunosc. Așa că am fost nevoit să creez un alt Nicu, unul care să-i semene, dar care să nu moară, ci să îmbătrânească pe la pagina 200 și ceva.
Apoi, am observat că propriul meu personaj s-a revoltat împotriva mea: l-a deprimat faptul că l-am obligat să trăiască o altă viață ca, mai apoi, să-l îmbătrânesc. A vrut să se sinucidă, să moară de frig, privind un oarecare răsărit. Mi-a venit să plâng, gândindu-mă la Nicu cel care murise înainte să-i termin romanul. Mi-a venit să plâng cu atât mai mult cu cât îmi dădeam seama că nici el nu ar fi vrut să-mbătrânească. Poate că ar fi fost mai bine să mă opresc atunci, la paragraful în care el pleca. Am pierdut momentul oportun și acum trebuia să-l las să moară din nou. I-am promis personajului meu că distrug romanul, că păstrez doar o prefață, prefața lui. Așa am făcut. Cu o singură adăugire. Am simțit nevoia să-mi spun și eu cuvântul...
A patra povestire din vol. 5 Amprente Literare
.png)
2 comentarii:
Felicitările noastre, Gabriela, împreună cu gândurile noastre bune şi urarea firească - SPOR LA SCRIS în continuare.
Ne bucurăm foarte mult fiindcă eşti unul dintre autorii Amprentelor Literare.
La cât mai multe volume, de-a lungul timpului!
Toate cele bune pentru tine şi pentru cei dragi de lângă tine...
Geanina şi Cristian LISANDRU
ca de obicei...minunate scrieri!
Trimiteţi un comentariu