Amprente Literare volumul 5

Tam tam tam tam...am deosebita plăcere să vă anunț că de ziua mea cel mai frumos cadou a fost apariția în volumul 5 al Amprentelor Literare. Voi publica pe blog povestirile, pe rând. Lectură plăcută, dragii mei!

Povestea nr. 1 : PARIU PE O PICĂTURĂ DE PLOAIE

S-a întunecat cerul. Și când te gândești ce soare a fost zilele trecute. Nori de plumb, grei, sfidători – semn de ploaie. Totuși întârzie. Întârzie să plouă. Cerul e monoton azi. Ochii obosesc de atâta gri. Privirea coboară la colț de stradă. Pe drum e prea mare forfotă, prea multă agitație. Nu se aud tocurile tocite ale pantofilor care se izbesc de cimentul învechit. Nu poți fi atent la cel de lângă tine. Ești în mulțime, ești printre mii de oameni care au uitat să-și mai piardă timpul. Nimănui nu-i pasă cine ești. Poate doar unui hoț de buzunare.

Un bătrân îmbrăcat în niște haine jerpelite stă la colț de stradă. Nu și-a lăsat nici barbă, nici mustață, ceea ce ar putea să-i mire pe trecători dacă ar avea timp să-l studieze. În contrast cu hainele-i degradate, chipul brăzdat de riduri păstrează un aer demn ce nu intră în conflict cu zâmbetul ironic și greu de tristețe din colțul gurii. Puținii oameni care se opresc lângă el sunt derutați. Nu știu dacă să-l ia drept un cerșetor sau un om excentric. Dacă aruncă bani, el îi strânge sârguincios. Dacă nu, nu. Nu l-au văzut niciodată cu mâna întinsă sau rostind umilit fraza: „Fie-vă milă, iar Domnul vă va răsplăti!”

Câteodată vorbește cu o femeie tânără. Dar nimeni nu știe ce. De fapt, pe nimeni nu interesează. Oamenii nu au timp nici să-l asculte, nici să-i ofere ceva, iar aceia care au, nu au timp să-l privească. Într-adevăr, ei nu au timpul, nu îl dețin fiindcă nu l-au creat. Nu-l pot pipăi așa cum nu-l pot închide într-o clepsidră. Dar au putința de a-l organiza. Totuși, cum poți organiza ceea ce nu ai?
- De ce zâmbești? Întrebă femeia, apropiindu-se de el.
- Mă gândeam, răspunse bătrânul, în timp ce femeia îi turna în poală monedele câștigate pe ziua de azi. Începu să le numere. După ce termină le împărți în câteva grămăjoare și, în timp ce desena cu un băț diferite litere pe lângă monede, adăugă:
- Ai câștigat bine pe azi.
- Nu eu, ci copiii. E ciudat cum oamenii ne judecă pe noi adulții, iar la copii se opresc întotdeauna să le dea câte ceva. Se gândesc probabil că noi putem munci, iar ei sunt prinși la mijloc. Chiar dacă...
- Chiar dacă?
- Ei ne compătimesc copiii, dar îi consideră tot de-ai noștri, irecuperabili. Nu sunt capabili să-i iubească. Am mereu aceeași senzație: că ei nu suferă pentru noi, ci pentru ei înșiși. Poate crezi că-s nebună, dar eu așa simt. Ei nu se uită niciodată la copii, ei privesc altceva printr-înșii.
- Când te uiți la un copil al străzii ce poți privi decât un copil al străzii?

Aici femeia tăcu. Nu știa să explice ce simte. Cum să-i demonstreze bătrânului că avea dreptate? Indiferent de ce ar fi spus, nu ar fi crezut-o. Avea nevoie de un termen filosofic, complicat, care să-l ia prin surprindere și să-l uimească. Dar nu-l avea la îndemână. Se simțea nefericită că nu a putut învăța cum să-și demonstreze gândurile. Nici bătrânul nu avea decât câteva clase, totuși știa mai multe. La urma urmei cine știe pe unde o fi umblat în tinerețile sale? Doar de câțiva ani se află aici, în acest oraș. Timp de un an nu a vorbit cu niciun alt frate al străzii. În schimb, toți îl priveau cu respect. Simțeau ceva straniu și nedeslușit în legătura cu ființa lui. Cu ea era altceva. Se întâmplase un lucru care-i apropiase. Într-o zi o descoperise ascunsă în spatele unui bloc, scrijelind cu mâna în pământ litere. Dar nu asta îl uimi pe el mai tare, ci faptul că nu a fugit când și-a dat seama că a fost descoperită, ba chiar l-a înfruntat pe bătrân. De atunci au început să vorbească.
- Chiar dacă ar fi așa cum spui tu, rupse într-un final bătrânul tăcerea, oricum nu ar trebui să te intereseze. Aici e vorba doar de o afacere.
- O afacere?
- Întocmai. Una dintre fericiri vorbea despre milostenie. Noi am auzit de ea și am folosit-o în favoarea noastră. Nu-i nimic rău în asta. E o afacere din care trăim. Cine ne-a lăsat-o moștenire a știut că avem nevoie de ea.
- Greșești! Într-o afacere ambele părți trebuie să aibă profit. Aici doar noi avem.
- Nu neapărat. Oamenii se așteaptă să fie despăgubiți în cer.
- Păi, în cazul în care ai avea dreptate, atunci toată tevatura cu bunătatea, cu iubirea semenilor nu e altceva decât...
- Troc de suflete, nu crezi?
- Nu înțeleg.
- Nici nu trebuie. Fiecare se ghidează după propriile interese. Însă e greu să admiți. Fiecare își urmează drumul. Doar Domnul știe unde e capătul.
- Nu te pot înțelege, răspunse femeia deznădăjduită. Vorbești ca un eretic și-ți închei erezia pomenindu-l pe Domnul. Ce e El pentru tine?

- El? N-aș putea spune. Am întâlnit odată o țigancă frumoasă care vroia să mă ademenească la ea în șatră. A zis că vrea să-mi ghicească. Dar n-a mai apucat să o facă fiindcă pe drum m-am oprit să beau apă dintr-un pârâu. Pe malul celălalt era un om care le vorbea unor tineri despre Dumnezeu. După ce și-a încheiat discursul, a întrebat: „Cine are curaj să spună ce crede despre El și să dea un exemplu?” Mai multe mâini s-au ridicat. Un tânăr mai plăpând a fost ales să țină cuvântarea. El a spus: „Duceți-vă la o persoană și spuneți-i că vreți să vindeți un inel prețios. Dacă el e de acord, ați pus bazele unei afaceri. Pe urmă trebuie să stabiliți condițiile. Dacă nu le respectă, afacerea cade. El vrea să ne dea cerul, noi suntem de acord. Ne-a dat niște legi, premisele afacerii, și ne lasă să decidem. Indiferent de ce am alege, afacerea nu cade. Noi îl câștigăm pe El și El pe noi. Echitabil, nu?”

Am cunoscut odată o persoană care spunea că nu crede că Domnul e o ființă umană așa cum L-au desenat cei mai mulți, ci mai degrabă o forță universală din care decurg toate. De fapt, fiecare nu are decât să creadă ce vrea despre cum arată El. Pe mine nu are de ce să mă afecteze.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare. Nu mi-ai spus ce crezi tu.
- Cred că... în curând va ploua. Hai să punem pariu pe o picătură de ploaie.
- Îți arde de glume?
- Nu chiar. Pentru mine e de ajuns să privesc în jurul meu și să admir. Nu trebuie să-mi dovedesc sau să dovedesc cuiva ce este Dumnezeu. E de ajuns cum mă deprimă oamenii care nu au timp să-și piardă timpul. Le lipsește exercițiul de admirație. Ar trebui să se oprească uneori să privească prima picătură de ploaie și să parieze că va ploua, apoi să aștepte să vadă dacă au dreptate.
- Nu au niciun motiv să aștepte. E normal să plouă cu așa nori.
- Mă uit la nori și îmi dau seama că ai dreptate. Dar uneori mă întreb dacă toate lucrurile evidente nu sunt cumva înafara discuției noastre.